cuib

ploile mi-au umplut creştetul de muguri pe

mâna mea se încolăcesc vlăstari albi înfloriţi

crescuţi din podul palmei

nu mai recunosc casa în care stau iar vecinii

îşi bat câinii şi-i scot afară în stradă

nu mai ştiu cum să fug mai departe

furtuna albastră, furtuna albastră

îmi ameninţă cuibul iar

zidurile-mi se înmoaie şi se scurg ca

ceasurile lui Dali

cu plasturi pe ochi ca să nu plâng dorm

în cuiburi de viespi în cântecul de leagăn al

şerpilor şi în vis vocea veninului îmi arată trecutul mă

ucide constant şi irevocabil

în fiecare zi câte puţin

plec la drum cu 10,000 de feţe şi e tot

mai cald,

mi

-e

tot

mai

cald

rând pe rând îmi dau jos măştile una câte una ca pe cojoace

mii de copii ale mele rămân în urmă în timp ce eu mă

dezgolesc devin tot mai mică cu fiecare eu la care renunţ

închisă ca o cetate străbat pământul în picioarele goale îmi

iau zidurile după mine peste tot nopţile

îmi fac cuibare de ploi împletite şi dimineţile las

câte o mască a mea argintată în fiecare din ele şi o privesc

cum prinde viaţă

pentru ca atunci când te vei simţi gol pe dinăuntru

şi vei dormi cu plasturi pe ochi ca să nu plângi

în cuiburi de viespi în cântecul de leagăn al

şerpilor

oriunde ai fi

să-ţi poţi face un cuib în braţele mele

am încredere în tine

am încredere în tine

am încredere în tine

fragmente II

(21)

                           bunicului meu

mă uit pe balcon la apus

undeva în discul soarelui

parcă îl văd pe bunicul

desenat din lumină

îndesându-şi norii în pipă

poate de-aia la apus

tot cerul arde şi fumegă

dumnezeu a văzut artistul din tine mai repede decât noi

bunicule

te-a luat şi pe tine şi pipa ta

şi te-a pus undeva în discul soarelui

să-ţi îndeşi norii în plămân

şi să sufli afară jăratic

(24)

am dansat şi eu pe sârmă ghimpată cândva

visam să fiu acrobat

să mă iau la trântă cu moartea

mama a spus să am grijă să nu pătez parchetul

aşa că

am pus hârtie peste tot pe jos şi

sângele

care a picurat s-a

prefăcut, pe foi, în

poezie

(29)

sub mantia toamnei, murdari de esenţa dulceagă

de ploaie măruntă şi rom

amanţi îmbrăcaţi în coajă de pom

s-aştepte pe la semafoare...

din cer să curgă gutui, s-atârne nostalgic de aţă

frunze să fluture-n tangouri volatile

şi norii să-şi îndese nasul în ceaţă

aşa visezi cu ochii închişi când

sub pleoapele tale dansează

corbi ce rimează cu

apatia ta

ai vrea să –

şi atunci corbii ţi se smulg afară din pupilă şi 
cu sete te uiţi in jur

dar vezi doar mort şi cenuşiu  

poate că timpul trece prea repede...

fragmente I

(1)

eu sunt

doar un nor pe cerul de no-

iembrie

sufocat de alţii şi sufocându-i

pe

alţii

dar să nu daţi vina pe mine pentru ploi şi vânturi

pe alea le

decid ceilalţi nori

fără să ţină cont de mine

(2)

transparentă ca o petală

cavernoasă ca o tuberculoză

într-o letargie continuă

pe fundul unui pahar

ah, de când nu am mai văzut soarele

(4)

sunt într-o nesfârşită plutire

priveşte cum toamna mă face tot mai frumoasă

tot mai roşcată

prinde-mă în pumn, foşneşte-mă

sau mai bine taie-mă mărunt şi

dă-

mă

la

câini...

(9)

te urăsc

doamne cât vreau/ să-ţi spun asta

dar ştiu/ că asta e/ ceea ce vrei

să auzi

aşa că îmi fac bagajele

şi plec încă o dată din

mine

(10)

mi-aş lua o puşcă cu lunetă

şi aş împuşca toate stelele

măcar că

noaptea

nu va mai semăna

cu ochii tăi

se spune/ că

noi cu toţii ne căutăm izbăvirea în lumină

(13)

din pat mă uit pe geam la amurgul

mai violet ca bacovia

mi-e dor de pescăruşii de pe acoperişul vecin

amiaza asta are

culori adormite

nu s-a trezit bine din somn

şi nici eu

mă învelesc cu toamna

ce pătură moale

şi mă culc la loc

 

(16)

ce trist că-s doar un arbor

şi nu-ţi pot spune

cât îmi placi

câtă simplitate-i în fiinţa ta

câtă energie, câtă viaţă

cât de elegant este paltonul tău

cu câtă delicateţe îţi iese fumul printre buze

lasă-mă să te mângâi pe creştet

cu o frunză

tot frunze vor fi şi pe mormântul tău

dar nu te gândi la asta acum

(18)

am decis să închid ochii

la tot ce faci tu

să închid câte-un ochi

de fiecare dată când mă răneşti

e deja luni înseamnă că pentru săptămâna asta

trebuie să-mi mai iau

o duzină de ochi

So we're speeding towards that time of year
To the day that marks that you're not here
And I think I'll want to be alone
So please understand if I dont answer the phone
I'll just sit and stare at my deep blue walls
Until I can see nothing at all

uzură morală

uneori în mine e atâta gălăgie

ca într-o intersecţie

dintr-o metropolă suprapopulată

şi atâta haos

de la luminile panourilor publicitare care-mi clipesc

în spatele retinei

singura oază de linişte

e în ochii negrii ai cerşetorului

care ascute inimi

sigur v-am mai povestit de el

vechi meşteşugar

poate chiar ultimul din breasla sa

stă în colţul intersecţiei

pe peticul lui dulce de ziar pe care şi-l

aduce în fiecare dimineaţă de acasă

cu ochii adânci şi miloşi roagă oamenii să-şi lase la el inimile

tocite pe margini

le ascute cu migală şi le pune la loc

păcat că-n gălăgia din mine

nu se mai înţelege om cu persoană

în graba din mine

multe inimi se rătăcesc înainte să ajungă la destinatar, ce păcat,

ce nebunie

atâţia oameni fără inimi rătăcesc acum prin mine

iar cerşetorul

-uneori îi spun Andrei-

tronează în durere

pe un maldăr însângerat

de inimi comunitare

înfrigurate şi tremurătoare

cancer de suflet malign

se contractă muşchii cerului

soarele în cămaşă de forţă

cerul tot o plagă curge sânge din el străzi care

put a cadavru

retină de doctor retină alb-negru halat medical croit

din retine cusute cu 
aţă neagră

întinsă pe masa de călcat îndur 
cu amărăciune lobotomia îmi întreb coma de sănătate

sfârtec cu bisturiul tumoarea numită

suflet

cancerul îl dezinstalez manual ciopârţesc 
câte puţină carne din tot ce găsesc viu

să fiu sigură că n-au rămas fişiere de sistem

pe bufet bucăţi de inimă înfăşurate-n celofan

foarfece de tăiat capete prea lungi de vene

ace de cusut cu firul vieţii

lamele pline cu amintirecite

operaţia trebuie făcută în perfecte condiţii septice

o listă de condiţii verificate anual de direcţia spitalelor

îndeplinite numai în octombrie când 
se contractă muşchii cerului

şi soarele îşi ţine dracului împuţiciunile razele sale aseptice 
înnodate bine în cămaşa de forţă

.

//şi după ce termin să mă golesc de infecţii vă

//rog nu uitaţi să mă coaseţi la loc

exponenţială.

– sau eu^tu (eu la puterea tu)– 

evoluează-mă.

lipeşte-mi pe spate aripile pană cu pană şi fă-mi vânt în viaţă

desfă-mi coastele şi bagă cu lingura în mine trecutul tău

cară­-mi gândul, filtrează-mi aerul

depăşeşte-mi tiparele

îmbracă-mi armura

mon cher, deşteaptă-mi timpul

creşte-mi părul

plouă-mi ploile

plânge-mi lacrimile

urlă-mi venele

clocoteşte-mi sângele

trezeşte-mi –

bate-mi inima când viitoru-mi sugrumă aorta în pumn

mânâncă-mi globii oculari, o să văd cu ochii tăi

taie-mi urechea stângă, o să mă scarpini în dreapta

trăieşte-mă, gândeşte-mă, neînnorează-mă, abstractizează-mă, hotărăşte-mă, numără-mă din doi în doi, autoapreciază-mă

dă-mi seama unde greşesc

merită-mi pedepsele

calcă-mă-n picioare până învăţ

mânjeşte pereţii cu mine până învăţ

fute-mă până învăţ

minte-mă până învăţ

bate-ţi joc de mine până învăţ –

te provoc, evoluează-mă!

după care dacă mai ai chef

poţi să mă

iubeşţi.

(pentru A.)

911 sau urechi sângerânde sau introspecţia unor trupuri uzate moral

atât de departe încât uităm să ne mângâiem uităm să atingem uităm să ne sorbim din priviri uităm să ne sfărâmăm oasele în îmbrăţişări uităm să ne murdărim unul de altul uităm să ne ascultăm sângele uităm gustul salivei uităm să ne mişcăm limbile şi să muşcăm buzele nu mai suportăm mirosul celuilalt gustul celuilalt transpiraţia prea dulceagă a celuilalt respiraţia grea a celuilalt nu mai suport degetele atât de organice arzând pe pielea mea nu mai suport buzele fierbinţi abdomenul umed braţele osoase nu mai suport nimic stai departe de mine mă oboseşti mă supraoboseşti mă hiperoboseşti fiziceşte pupila ta mă frige unghiile tale mă sfarmă îmbrăţişarea ta îmi stoarce oasele prin piele nu mă mai atinge nu mă mai privi nu mă mai mirosi stai departe de mine atât de departe de mine încât să uit că eşti un trup

  

dar putem vorbi oricând la telefon mi-e chiar dor de tine 


(se pare că m-am reapucat de scris. vă rog să nu uitați de "Procesul", orice comentariu la el este atât de binevenit:) )

prea cald...

"Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. "
(Stănescu)

stau şi-mi pipăi într-o veselie zgârieturile de pe spate.

mă rotesc goală în faţa oglinzii, mă arcuiesc, îmi dau capul pe spate, ridic braţele, cobor braţele, îmi cuprind spatele, îl măsor cu privirea, mă măsor toată cu privirea...

inspir.

n-aş fi crezut că pot încăpea perfect într-o îmbrăţişare, că există îmbrăţişare să mă poată cuprinde, toată. să apere fiecare colţişor de eu de un milion de ori mai bine decat o făcea zidul...

uite c-a existat.

expir.

ştii, câteodată mă trezeam singură cuc dintr-o stare cretină de somnolenţă şi era 3 dimineaţa şi îmi lătrau o armată de câini idioţi în timpan. şi îmi doream doar să iau telefonul, să sun primul număr, şi să-i spun în prostie „te iubesc” până închide.

dar n-ai cui.

şi nu faci decât să-ţi fuţi un gol şi mai mare în suflet.

oricum nimănui nu pare că-i pasă.

şi totuşi...

pentru totuşi ăsta trăiesc acum.

nici sã scriu nu mai ºtiu. ºi poate cã e greºit sã scriu acum pentru tine. ºi n-are niciun rost. poate nici n-o sã-þi mai placã blogul meu dacã scriu atâta de direct.

stai cil cã nici mie nu-mi mai place.

dar scriu pentru cã mã simt albastrã. pentru cã mã oftic ºi pentru cã-mi lipseºti.

deşi sunt fericită

ştii tu

îmbrăţişarea de care spuneam...

acum nu mă mai trezesc noaptea ca bătută de furtuni, dar zilele...

încearcă să defineşti fericirea. 
vei vedea că toate cuvintele au cumva legătură cu „tristeţe”.

Baladă (în stil clasic)

-Ploaie caldă, ploaia mea,
Cum mai este viaţa ta?
Ai venit cu paşi de nor
Cu parfum şi iz de dor
Ai udat până la piele
Sufletele efemere

Dar pe mine m-ocoleşti
Îţi vorbesc dar nu-mi vorbeşti
Ploaie caldă, ploaia mea,
Unde este casa ta?

-Fată Verde, fată rea,
Nu îmi mai vorbi aşa
Nu-mi spune că te-ocolesc
Nu-mi spune că nu-ţi vorbesc
Când tu ştii atât de bine
Că fac totul pentru tine

Chiar şi-aşa, în gândul tău
Eu sunt doar parfumul său
Atât şi nimic mai mult
O fărâmă de tumult

Şi pielea ta mă doreşte
Pentru că el te iubeşte
Încă, Fată Verde dragă
Iar când plouă, lumea-ntreagă
Miroase ca trupul lui
Şi ca gândul vântului

Iară tu inspiri adânc
Stai chircită ca un prunc
Îţi înfigi seringa-n venă
Te droghezi cu o poemă...

-Ploaie, nu-i adevărat
El de mult timp m-a uitat
Însă o să fie bine
Căci iubirea pleacă, vine
Iar tu la fel ai să faci
Când noi nu ţi-am mai fi dragi...

Deci nu mă mai judeca
Ploaie caldă, ploaia mea
Căci îmi eşti doar un capriciu
Stropii tăi au gust de viciu...

-Fată Verde, ştii prea bine
Că ai nevoie de mine
Căci privind în ochiul negru
Ochiul tău va fi funebru
Şi privind în ochi albastru
Ochiul tău va fi sihastru

Iar când oamenii mă plâng
Şi sub frigul meu se frâng
Tu alergi şi mă respiri
Stropii mei sunt ai tăi miri

Lasă ce e pământesc
Pentru că eu te iubesc
Mai mult decât ochiul negru
Ce-ţi face ochiul funebru
Mai mult decât cel albastru
Ce-ţi face ochiul sihastru

Iară tu mă ştii prea bine
M-am născut odat’ cu tine
Fii a mea sub cerul gri
Stropii mei-s ai tăi copii...

-Ploaie, nu pot fii a ta
Mai mult decât sunt deja
Nu pot fi a nimanui
Nici a lor şi nici a lui
Poţi s-alergi în părul meu
Să respiri din fumul meu

Să-mi atingi, prin haine, pielea
Şi să îmi alini durerea
Să m-asculţi când îţi vorbesc
Şi să mă uzi ca să cresc..

-Fată Verde, ochi de lume
Nu mai râde de-al meu nume
Căci eu n-o să fiu ca tine
Să-mi sacrific zile pline
Fară să primesc în schimb
Nici măcar un zâmbet strâmb...

Hai, acum du-te la el
Suie-te frumos în tren
Fugi acum de lumea ta
Fugi de mângâierea mea

Eu te voi veghea şi-atunci
Când zâmbete-o să-mi arunci
Peste umăr, evaziv
Şi cu glas lasciv, tardiv,
O să-i spui că îl iubeşti
„Dar tu, ploaie, unde-mi eşti?”

-Ploaie dragă, pentru mine
-trebuia să ştii tu bine-
Ploaie nu eşti dumneata
Ci doar el e ploaia mea...

"lithium" (sau neprimăvara)

 

ieri

m-am trezit la ora cinci

mi-am băut cafeaua

autobuzul s-a dat jos din mine

–dimineaţă normală–

strada mergea pe mine

cartea mă citea

am realizat că nu-mi băusem cafeaua

cafeaua mă băuse;

eram abur

aerul avea ieri gust de mai

şi mirosea a gaz de eşapament şi a neplouate ploi

cum nu a mai mirosit constanţa niciodată

mirosea străin,

a aer şi a vânt şi a fum

şi a bătăi de aripi

din rănile mele ieşeau ca un puroi

nori

şi din ei ploua cu-n sânge limpede

cofeinizat

până în negrul ochiului tău

dulce mă ardeau usturimea rănilor şi

dorul meu sărutându-ţi retina

mă simţeam ca şi cum în câteva clipe te-aş cunoaşte 

din nou

pentru prima dată

azi

nu ştiu de ce

nu mai pot desena pe retina ta cu lumină

dar nici cu sânge

constanţa miroase doar a constanţa;

ploaia imi priveşte inima

prin despicătura din capul pieptului

dar picurii de ploaie

nu mai bat

şi tu nu mai clipeşti când te uiţi la cer

azi e doar o zi de neprimavară

e doar o fază trecătoare

a ieşit soarele

iar frate’meu ascultă Nirvana şi cântă la o mătură.

suflet amorf.

sunt o eroare un punct minuscul de tuş negru pe pânza luminescentă a unor ochi albaştri ce privesc în oglindă şi paradoxal văd în loc de acel punct eronat minuscul şi negru o umbră de unu şaiş’doi lipită de sticlă. sunt o inexplicaţie la fel cum sunt un amalgam de semne de punctuaţie.

pe norul unor insomnii scelerate fumez tomuri întregi rulate în ţigarete subţiri şi cu fire lungi transparente mă joc cu o păpuşă înaltă de unu şaiş’doi roşcată o iau de aici o duc pe acolo şi dincolo în faţă şi în spate şi în spatele spatelui şi prin Cişmigiu şi pe Lipscani să bea bere cu străinii şi ea nu ştie ce e cu ea câteodată şi alte dăţi cand vreau să cobor între oameni mă trezesc că de limba şi încheieturile mele sunt prinse sfori şi păpuşa se joacă cu cuvintele pe care le rostesc în sens propriu aberez şi simt cum aripile au devenit un atavism căci oricum nu mai pot să zbor.

şi totuşi,atunci când stau cu tine la o bere mă simt simplă ca un val ce se sparge la mal sau ca un strop de ploaie şi atât, şi nu în sensul de efemer ci în sensul de infinit.  

Poeme miocardice

Bătăi de inimă

cândva am iubit atât de mult încât simţeam

cum inima-mi pocnea

şi înflorea

până când petalele de miocard nu mai aveau loc în cutia toracică

şi începeau să bată sacadat în coşul pieptului ca să-şi facă loc

dar se izbeau de pieptul tău

şi de altă inimă

care nu avea suficient loc să-nflorească.

Seculară

aşa cum cocleala pe o bijuterie banală

o face să pară o bijuterie veche

din anul 1892

tot aşa sufletul meu

mânjit cu tine

devine special ca o bijuterie veche

din anul 1892

şi chiar mai mult,

preţios ca o bijuterie veche autentică

din anul 1892.

Ceasornicărie

în fiecare dimineaţă mă trezesc şi-mi întorc inima rămasă în urmă

cu câteva ore de somn

ca să ticăie regulat şi molcom

până la ora 20

când trebuie să o întorc din nou

căci altfel o ia înainte.

ɔɐıuɯosuı

"Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni

Ascuns în pivniţa adîncă,fără a spune un cuvânt.

Singur să fumez acolo neştiut de nimeni

Altfel,e greu pe pământ..."

[George Bacovia]

îmi lipseşti 

aşa cum îmi lipseşte somnul noaptea, 

când de gene timpu’ îmi atârnă 

grele şoapte ale unor nenăscute vise. 

au trecut sute de secunde de beton şi sacrilegii. 

îmi lipseşti 

ca un drog luat în doze prea mici..

The wall III

Stau de veghe

în spatele unui zid

ce freamătă

precum carnea însângerată dintr-o rană.

Mă întreb

de ce oare nu începe să plouă?

căci simt

cum cerul începe să suspine

din timp în timp

aşa cum din timp în timp te apucă plânsu’

în primele luni după moartea cuiva drag.

L-am întrebat de ce suspină

şi mi-a răspuns că i-a murit vara.

Nu-i adevărat, Cerule

vara se va întoarce, îţi spun io că o să se întoarcă.

Aşteapt-o.

Stau de veghe

în spatele unui zid

deşirat ca un tricou purtat de prea multe ori

pătat cu votcă

şi găurit cu ţigara.

Mă întreb

de ce mereu mă îmbăt

numai de la aceeaşi băutură

niciodată de la altele

oricând le-aş bea sau oricum le-aş combina.

Stau de veghe

în spatele unui zid de fum

în care gândul conturează chipuri

ce sclipesc în lumina gălbuie

a spicelor

aşa cum face fumul de ţigară modele în lumina unei lămpi cu bec.

Mă întreb

de ce mama dracu’

mi s-a scuturat tot lanul

şi a mai rămas din el doar un petic amărât

-în care nu au loc doi oameni să-şi întindă unul lângă altul

sufletele-

înconjurat de un zid amărât cu tablouri atârnate

şi cu o umbrelă albastră, desenată cu nori,

suspendată deasupra mea pe post de cer.

Am aţipit pentru un sfert de oră şi am visat ochi albaştri.

Nişte ochi mai adânci şi înnoraţi decât

cerul

atunci când nu vrea să plouă.

Vreau să visez un negru senin.

Poţi să plângi, Cerule,

promit că nu o să te judec.

Aveţi 3 secunde să vă daţi cu capul de pereţi dacă nu-mi înţelegeţi poezia.

Pentru că mă simt mai punk când inchei postările cu astfel de p.s.-uri

4:59

decât să-mi tocesc sufletul la colţuri lovindu-l de zid, prefer să m-aşez cu spatele la el şi să-mi aprind o ţigare. nu cred în fiinţe albe, cu plete şi  înaripate care mă protejează şi nu cred în destin. eu nu mă rog ci vorbesc cu Dumnezeu. îmi sting doru-n aceeaşi scrumieră vişinie şi visele le presez în cărţi de poezii ca pe florile de mac.

m-aş trezi la 5 dimineaţa, m-aş sui în 40 şi m-aş holba la călători. nu m-aş mai da jos decât când voi fi tot suflat scrumu’ rămas din visele tuturor oamenilor din oraşu’ ăsta. şi apoi m-ar mânca’n cur să plec iar. unde să plec? nu ştiu, undeva fucking far away.
sau m-aş sui noaptea pe Capitol şi m-aş holba la luminile oraşului până n-aş mai şti cum se scrie ‚somn’. şi m-aş ruga ca nopţile să nu se mai termine, că-mi place prea mult să am în gură gust de vânt, să mă ridic pe vârfuri şi să muşc cu dinţii din noapte.  

am cuib de nori în plămâni, claxoanele-mi zgârâie scoarţa cerebrală şi câinii-mi latră-n cap. îmi întind aripile la uscat.  

poate că-ntr-o zi o să te trezeşti dimineaţă pe la 6 într-un lan lângă mine şi o să mă-ntrebi evaziv cum mi-a fost insomnia. da’ pân-atunci, o să mai vărs destulă vodkă pe gresia din bucătărie.

Liniştea va curge-n mine. 

16

Scoate-mi inima şi bag-o într-un borcan, apoi trimite-mă să număr maşini roşii şi câini albi şi promit că nu o să mă întorc decât atunci când o să mergi în baston. Loveşte-mă cu capul de stâlpii de telegraf până o să-mi crească în frunte semafoare. Violează-mi visele şi poate aşa o să reuşesc să dorm. Strânge-mă în braţe şi o să vezi cum se scurge cerneală neagră din încheieturi. Să te îmbraci în culori închise, ca să nu te murdăresc. Am clipit, uită-te la genele mele, de ele nu mai atârnă nimic.

Pft, te las să-ţi cureţi mizeria de sub unghii. N-ai decât să stai să te holbezi la tavan, în colţul ăla mucegăit de cutie toracică prin care o arzi. Simt cum mă ia o răceală. Mă duc să mă bag în pătură şi să beau un whisky. 

Poate că-ntr-o zi o să mă las şi de asta.

Ai răbdare. De vicii te laşi pe rând.

vând amintiri puţin uzate. sau le dau la schimb cu votkă.

câteodată mă-ntreb cine trebuie să măture tot gunoiu’ pe care-l las în urmă, atunci când mă uită timpu’ lipită de borduri, beată şi vorbind cu stâlpii de iluminat..?

mă uit în urma mea. a rămas asfaltu’ cald pe unde m-am târât, şi-n zăpada albă se vede o pereche de urme de paşi. boturile ghetelor mele bej cu şireturi roşii s-au lovit într-atât între ele încât în curând o să-mi iasă prin ele degetele de la picioare. se spune că numai oamenii care nu cred în ei merg atât de legănat. mă rog, sau cei beţi. una din două.

sau amândouă.

imaginează-ţi că ai petrecut 24 de ore într-un bar, ţi-ai băut toţi banii, apoi i-ai băut şi pe ai altora şi, într-un final, ai ieşit maiestuos pe uşă, urlând la cer că ‚o să faci ceva!’ dar te-ai împiedicat de la primul pas, poate te-ai împiedicat chiar de prag şi te-ai trezit căzut în zăpadă, bleg, obosit şi sfâşiat de vânt.

greu de imaginat, nu?

deschid ochii şi stratu’ de zăpadă depusă peste mine crapă. privesc în sus. o masă compactă de gri care-şi scutură scamele gri de pe hainele gri. sau cum zicea Bacovia într-o poezie.. ‚ninge gri’.

nu-mi vine să cred că ninge. mi-e aşa de frig că mi-au crescut ţurţuri pe gene.

respir. aşa, şi? niciodată nu mi s-a părut mare lucru să respir. niciodată nu mi-am ţinut aeru-n piept să văd ce se întâmplă.

inspir. mi se umflă plămânii cu aeru’ ăsta sloi. dintr-un fund de sertar –ăla cu copilăria, cred–, aud în ureche o voce prăfuită ‚nu mai trage aer rece pe gură, ce naiba vrei s-o dai iar pe injecţii?’ care apoi se pierde încet sub pătura conştientului.

aştept. asta chiar pare o veşnicie. mi-aduce aminte de când eram copil şi mă ascundeam sub canapeaua din sufragerie aşteptându-l pe Moşu’, ţinându-mi respiraţia ca să nu mă audă spiriduşii cu urechi verzi.

expir. eliberare. cred că şi aerul pe care l-am expirat se simte mai bine. se asfixia dracu’ în plămânii mei.

caut în buzunaru’ de la piept sticla de votkă. nu-i mare chestie. oricum am zăpadă până-n sânge şi nici măcar nu simt că beau. beau aşa, de amoru’ beţiei.

‚scuzaţi deranjul’, le spun străzilor. ‚dar câteodată simt nevoia să-mi mai plâng şi eu de milă.’

o înghiţitură mare de votkă alunecă arzând pe gât. ‚cheers!’ îmi zic. de dragu’ vremurilor când aveam cu cine ciocni. deja mi-e dor.

nenea Decembrie mă bate pe umăr, cu palma lui gri înmănuşată în mănuşi gri.

‚tu eşti fata cu ţigări în loc de cercei?’

zâmbesc cât îmi permite crusta de promoroacă de pe faţă. măcar cineva să-şi mai aducă aminte şi de mine.

‚bem o votkă, amice?’

şi începe să viscolească, mult mai rău. furtună de fulgi. probabil aşa face Dec la beţie.

eu deja am degerat, acuma nici nu-mi mai dau seama de-i mai frig or ba. da-mi dau cu presupusul.

nu mai recunosc oraşu, e prea alb. gri. cum o fi. ar trebui să mă duc acasă da’ n-am idee unde-i aia. am chef să mă joc Solitaire. da, jocu’ oamenilor singuri.

‚eşti singură?’

‚da.’

ai plecat, plec şi io. n-ai decât să săruţi scrumiere.

mă ridic şi mă scutur cât pot eu de bine. ultima gură de votcă. ţigări nu mai am. ‚Dec, ai o ţigară?’ dar nu-mi mai răspunde. s-o fi lăsat şi el.

strada Chiliei? ok, unşpe străzi pe stânga şi-am ajuns acasă..

cred că s-a oprit ninsoarea. copacii probabil se uită ciudat pe sub pleoapele fardate cu argintiu la mogâldeaţa neagră cu păr roşcat care sare într-un picior prin zăpadă...

 Vama Veche - Beţia  

alean de noiembrie.

-de ce taci?

-te ascultam cum respiri..

-să te las să dormi?

ştii ce lipsea în liniştea aia? un ropot de ploaie bătând ritmul la mine-n geam.

-trebuia să visez că plouă.

-nici măcar nu dormeai.

stau cu visele la masă, la o cafea. e o dimineaţă enormă şi e atât de toamnă încât fiecare frunză care cade de pe creangă în dimineaţa asta ar trebui înmormântată, cu fast. 
da, şi deşi-i aşa de toamnă, e soare afară. poleieşte-n auriu genele şi somnul de pe buze.

‚soarele îl consumăm din doi în doi, în doi..’

ba nu, nu consumăm nimic.

soarele ne consumă şi nu împreună. ci pe rând.

de ce naiba e soare?

e noiembrie şi eu vreau să plouă. pentru că la tine acolo plouă. plouă, nu?

mi-e dor de acel miros de ploaie. hai să alergăm dezbrăcaţi în ploaie.

-e prea frig.

-atunci să alergăm în ploaie îmbrăcaţi, na.

acum ar trebui să fii aici, să mă priveşti de pe partea cealaltă a mesei şi să râzi, în timp ce cafeaua se răceşte dormitând în ceaşca ta.

-dar nici măcar nu plouă.

-e, o să plouă.

vino şi adu ploaia cu tine.

dă valiza jos din pod, pune în ea nişte nori, umbrela verde a bunicii, un pachet de ţigări şi o carte de Poe.

ah, şi cele două cd'uri cu Nirvana. neapărat.

şi vino să numărăm ploi din doi în doi.

haide, c-am chef de o ţigară.

şi marea te aşteaptă, chiar dacă-i toamnă.

pe geamul deschis intră parfum de noiembrie.. am şi uitat cum miroase marea, sau ce culoare are. 

-auzi?

-ce-i?

-nimic.

în noiembrie nu contează nimic, suntem cu toţii nimic.

vis de vieţi.

 

am deschis ochii.

în loc de gene mi-au crescut spice de soare.

mă ridic din culcuşul meu cald, am părul ud şi sărat.

privesc în jur şi gânguresc.  

macii mă privesc ca nişte părinţi atotştiutori

aşa că-mi ridic ochii spre ei şi-mi rostesc primele cuvinte

„unde e el?”

ei mă privesc şi se întreabă între ei „ce-o fi cu fata asta scundă, cu rochiţă cu buline şi păr blonziu care ne întreabă asemenea nebunii?”

şi nu-mi spun nimic.

mă ridic pe vârfuri, te caut din priviri,
anii deja se încovoiază pe ţigara din mâna mea stângă.

silueta ta se conturează-n măruntaiele norilor.

alerg spre tine, îmbătrânind.

te ajung şi-ţi spun: „hai să locuieşti cu mine

în căsuţa mea de paie”

şi apoi mă prăbuşesc, morman de oase sfărâmate şi carne sfârşită de timp.

am deschis ochii.

în braţele tale am întinerit.

sau poate m-am născut încă o dată?

în loc de gene mi-au crescut spice de soare.