Schismă

în faţa halbei mele de bere blondăroşcată

mă uit la pereţi ca la teatru

mă scarpin în cap, fumez şi-mi ascult rolul

pe scenă actorul din mine îşi dă jos rând pe rând toate măştile

le-ntinde pe jos în faţa mea

le face să zâmbească, să plângă şi să vrea

iar eu nici măcar nu-l aplaud

în locul lui m-aş lăsa de teatru şi mi-aş mai lua o bere

îl privesc alergând în cercuri

făcând pe nebunul

şi tu îi arunci flori

îi arunci flori idiotule,

un glas în tine îţi spune că şi tu poţi

un glas în tine îţi spune că vrei să fii ca el

când el e doar nebun

doar nebun

nebun

neun

nbn

n

dar dacă vrei neapărat

atunci te invit la mine la masă

ţi-l voi prezenta pe comeseanul meu

un tip bine, roşcat, la vreo 27 de ani

-în popor i se zice "necuratul" deşi e al naibii de parfumat, miroase de la o poştă a Denim-

te invit să faci un pact

la un Red Label mai roşu ca mine

la un Marlboro roşu mai roşu ca mine

să semnezi

să semnezi

un contract prin care să daipe viaţă actorului tău

după care n-ai decât să-l laşi pe scenă să facă pe măscăriciul

şi te iei cu mine de mână

şi să ne îndreptăm agale către Iad

Iad

Iad

Iad

ca după ce ne vor vedea plecaţi,

actorii din noi pentru care ne-am vândut sufletul să-i vedem eliberaţi

să bea şi să fumeze cu nonşalanţă la mesele noastre

cuib

ploile mi-au umplut creştetul de muguri pe

mâna mea se încolăcesc vlăstari albi înfloriţi

crescuţi din podul palmei

nu mai recunosc casa în care stau iar vecinii

îşi bat câinii şi-i scot afară în stradă

nu mai ştiu cum să fug mai departe

furtuna albastră, furtuna albastră

îmi ameninţă cuibul iar

zidurile-mi se înmoaie şi se scurg ca

ceasurile lui Dali

cu plasturi pe ochi ca să nu plâng dorm

în cuiburi de viespi în cântecul de leagăn al

şerpilor şi în vis vocea veninului îmi arată trecutul mă

ucide constant şi irevocabil

în fiecare zi câte puţin

plec la drum cu 10,000 de feţe şi e tot

mai cald,

mi

-e

tot

mai

cald

rând pe rând îmi dau jos măştile una câte una ca pe cojoace

mii de copii ale mele rămân în urmă în timp ce eu mă

dezgolesc devin tot mai mică cu fiecare eu la care renunţ

închisă ca o cetate străbat pământul în picioarele goale îmi

iau zidurile după mine peste tot nopţile

îmi fac cuibare de ploi împletite şi dimineţile las

câte o mască a mea argintată în fiecare din ele şi o privesc

cum prinde viaţă

pentru ca atunci când te vei simţi gol pe dinăuntru

şi vei dormi cu plasturi pe ochi ca să nu plângi

în cuiburi de viespi în cântecul de leagăn al

şerpilor

oriunde ai fi

să-ţi poţi face un cuib în braţele mele

am încredere în tine

am încredere în tine

am încredere în tine

empatii

astăzi înainte de a te arunca în pat ca intr-o prăpastie

încearcă să te pui în locul meu

nu trebuie să te gândeşti la ziduri sclavi şi oglinzi

la oboseli sau resemnări doar

lasă gândurile să-şi spargă coama de profilul tău de statuie

ascultă-ţi minciunile tivite de lobul urechii

căci greu atârnă dincolo de pleoape greşeli uitate

aruncate cu nonşalanţă câinilor vagabonzi

închide ochii, pe veci orfan de odihnă

letargia metastazează în puncte negre de cer

un cer alb şi o pupilă albă şi un iris alb pe un alb al ochilui negru

la masă să stai cu moartea încotoşmănată-n veşminte de zăpadă

atârni pe undeva sub ochiul meu îngreuiat de plumbul vânăt

nopţi la rând îţi ascult cântecul de leagăn în timp ce mă masturbez

şi creierul meu se înveleşte cu tot mai multe meninge ca-ntr-o armură

căci mi s-a frânt lama sabiei de la atâtea lacrimi ucise

îngerul meu se târăşte cu vârfurile aripilor tăiate ca la găini

bat din palme dar nu reuşesc să zbor, noapte de noapte

mă prăbuşesc între cearşafuri

şi o visez pe mama cum mă naşte

am uitat să-mi mai ascult vulturul când îmi vorbeşte

l-am aruncat ca pe un hamster mort în ghena de gunoi

deşi avea aripile poleite-n aur

m-am săturat, m-am săturat să vorbească atâtea verzi şi uscate

m-am săturat să vorbească despre amintiri şi alegeri

vreau doar să dorm

să nu-mi mai fie mare inelul

şi să nu-mi mai dea toate calculele ce le fac în minte

corect

te rog să mă suni înainte să mori

vreau să închid ochii odată cu tine

măcar ca n-o să mai doară atât de tare

să aud cum tu mori şi eu nu

în fiecare din visele alea cu mine născându-mă iar şi iar ca un pheonix

te rog să mă suni înainte să mori

promit că o să te strig pe nume

cât pot de tare

înainte să mor

înainte să adormi

cât pot de tare

somn a moarte tanara-n al tau pustiu

ard uitari in care nu mai pot sa fiu

dezaripată (sau 10000 de morţi)

Motto:

“Iubirea este îndelung răbdătoare şi bună. Nu ţine cont de răul suferit. Îndură totul, crede totul, speră totul, suportă totul. Iubirea nu se termină niciodată.”

(1 Corinteni 13:4-8)

 

I

„Acel ce va purta pe spate aripile întregii omeniri, pe veci va fi robit de păcatele seminţiei sale şi întru mântuirea lor nici de zece ori o mie de morţi nu îi vor înceta osânda şi lua nemurirea.”

 II

vântul şopteşte încet trânteşte uşile spitalului

pe cer se conturează apusul în jurul meu morţii dansează

legată de pat cu faţa în cearşafuri

comă, sub pleoapele mele un violet psihedelic

în jurul meu plouă cu plumb topit

la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb

ascult glasul zeilor

îmi urlă în vene

„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi

e timpul să-ţi urmezi destinul
ai fost aleasă

acum şi în vecii vecilor

aleluia”

eu

aleasă de zei

şi atunci m-au dezbrăcat complet

m-au legat de mâini cu faţa la zid

şi cu biciul m-au plesnit pe fiecare umăr de zece mii de ori

III

mă tăvălesc imobilizată în adâncimi de prăpastii

o palmă ca un pumn de nisip îmi apune peste coaste

spirit murdar de sânge pe spate flutură încet

într-o baltă de noapte tremură să-şi facă loc

cu rădăcini înroşite în adâncul rănilor

reci ca gheaţa şi lungi până la sticla cerului

cum am putut greşi atât de perfect

să port în spate asemenea beatitudine

mefistofelice păcate deghizate-n aripi

zeilor vă mulţumesc pentru arta durerii

copleşită de nemurire

eu

carne şi sânge, aer şi apă, flăcări şi aripi

zece mii de perechi de aripi

zece mii de jumătăţi şi coloana vertebrală ca o oglindă

viaţa mea a început acum

a început

am început să trăiesc

acum sunt destinul, sunt justiţia, sunt nemurirea

the Chosen One, the Heir of Elohim, the Word and the Saviour

sunt vie

vie

vie

vie

IV

tu eşti spiritul ales

despre care zeii au scrijelit cu unghia pe cerul olimpului

destinul tău scris în urmele de paşi de pe muntele sinai

heră, isis, magdalenă

întinde-ţi aripile

cară-ţi povara

suportă durerea şi înfrânge singurătatea

vânată de cei ce nu vor înţelege

vei bântui de-a pururea hărţuită de vremuri

nu te va ucide nicio sabie, niciun glonte, nicio piatră

priveşte-ţi zeii în ochi

căci nu o să ţi-i mai vezi niciodată

V

sunt blestemată să le suport până la capăt ocările

fugi şi plângi la sânul maică-tii

port povara a zece mii de aripi pe fiecare umăr

ridică-te de jos nu te mai scânci atât

nu o să-mi dea moartea niciodată

vei cânta şi vei juca plesnită pe spate cu nuiele de salcie

nu sunt un atavism al sanctităţii lor

cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?

o să-i las dracului pe toţi să mă scuipe în obraz

te trezeşti în fiecare dimineaţă blestemându-ti nemurirea

poate dacă mă năşteam noaptea aş fi avut ochii negrii

poate dacă te năşteai ziua ai fi avut aripile albe

prometeu

andromeda

zeus

nu mai tremura atât de purgatoriu nu o să scapi

vând bilete la toate cele zece mii de execuţii ce mă aşteaptă

te vor obliga să vezi sfârşitul lumii înainte să mori

mă doare în cur de sfârşitul vostru

te vor face să joci ca ursul pe jăratic

e prea mult pentru mine, lasă-mă să uit

oricum cu aripile alea nu o să reuşeşti niciodată să fugi

te implor, lasă-mă să uit

mănâncă-ţi rahatul până la sfârşit

le-au tăiat vârful nu pot zbura cu ele, nu pot

prăbuşeştete cu onoare şi lasă viermii să te mănânce

răneşte-mă ce mai aştepţi

ţi-am mai spus vreodată că ai nevoie de durere ca de electroşoc când eşti în comă

pocneşte-mi inima până nu e prea târziu

fericită n-o să poţi fi până nu-ţi duci până la capăt crucea

cele mai uşoare inimi s-au născut în cele mai negre închisori

vrei să ştii de ce corbii zboară deja de săptămâni deasupra capului tău de sfinx

n-am avut niciodată ochii negrii

în visele mele nu erai tu

au rămas doar mirişti acolo unde-mi apuneau cândva pleoapele

cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?

am la dispoziţie zece mii de speranţe deşarte

zece mii de ani mai ai de trăit şi va dura la infinit

zece mii de perechi de aripi ai de smuls de pe omoplaţii mei

duhneşti a uter şi a căldură şi mă scârbeşti

hai să dansăm zâmbind strâmb cu un ochi în cer şi unul în pământ

acum trebuie să te scufunzi în mare, trebuie să mori, promit că nu o să doară

nu vreau să înebunesc, nu vreau să mă înec, nu vreau nu vreau

m-am gândit că-ţi era cald

asta e pedeapsa pentru că mătur cu bocancii muşuroaiele de furnici

te urăsc, te urăsc cu aripile tale cu tot

încep să mă complac

cum dracu poţi să mori pentru ceva ce a murit deja

în mlaştină se scaldă doar câinii vagabonzi

cum dracu poţi să speri la ceva de la mine

de ce nenorocitule, de ce e cerul albastru

de ce dracu vrei să mai iubeşti

eroii mor de o mie de ori eu am mai am de murit zece mii

numai un prost crede în eroi

toată viaţa ai crezut că tizul tău e dumnezeu

numai un prost crede în dumnezei

dar niciun dumnezeu nu mă mai scapă acum

vrei să ştii de ce toate curvele din lume seamănă cu tine

îmi promit moartea după ce îmi recapăt libertatea

vrei să ştii de ce mă laşi să-ţi fut toate visele

fericirea mea e o demenţă

libertatea ta e un gunoi

dintotdeauna am iubit pe cine am vrut şi am urât pe cine am vrut

ce păcat că pe mine nu poţi înceta să mă iubeşti

o să mă mai îmbolnăvesc oare de acelaşi cancer de zece mii de ori?

te dor aripile de la rădăcină îţi urlă porii de durere

mi-e sete,mi-e atât de sete

te poftesc să te îneci

cred că m-am vindecat de insomnie

felicitări mai ai nouă mii nouă sute nouăj’nouă de morţi de trăit

VI

căci cel mai puternic salvator şi cel mai mare ucigaş

însuşi Cuvântul

era arma muritorului

sfarmă lanţurile lasă valuri să se spargă de mal

„visul nemuritorului

Doamne dăruieşte-i libertatea

ascultă-mă, ia-mă pe mine

izbăvitorul a nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de păcate

în locul ei

zece mii de morţi eşuate

criminalul unui unic suflet

paralizat în palma mea

pe pământ nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de perechi de aripi

zbătându-se în mormane de cenuşă

ia-mă pe mine

ia-mă pe mine”

VII

vântul şopteşte încet trânteşte uşile spiritului

pe cer se conturează răsăritul în jurul meu zece mii de măşti dansează

legată de pat cu faţa către cer

catatonie, sub pleoapele mele un violet psihedelic

în jurul meu plouă mărunt

la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb

ascult glasul Mântuitorului

îmi sărută pleoapele, a fost mereu acolo

„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi

şi ti-ai trăit destinul

ai fost aleasă să mori de zece mii de ori

acum s-a terminat

aleluia”

liberă,

în sfârşit liberă

şi atunci m-a dezbrăcat complet

m-a ţinut de mâini cu caldă gingăşie

şi m-a sărutat pe fiecare umăr de zece mii de ori

fragmente II

(21)

                           bunicului meu

mă uit pe balcon la apus

undeva în discul soarelui

parcă îl văd pe bunicul

desenat din lumină

îndesându-şi norii în pipă

poate de-aia la apus

tot cerul arde şi fumegă

dumnezeu a văzut artistul din tine mai repede decât noi

bunicule

te-a luat şi pe tine şi pipa ta

şi te-a pus undeva în discul soarelui

să-ţi îndeşi norii în plămân

şi să sufli afară jăratic

(24)

am dansat şi eu pe sârmă ghimpată cândva

visam să fiu acrobat

să mă iau la trântă cu moartea

mama a spus să am grijă să nu pătez parchetul

aşa că

am pus hârtie peste tot pe jos şi

sângele

care a picurat s-a

prefăcut, pe foi, în

poezie

(29)

sub mantia toamnei, murdari de esenţa dulceagă

de ploaie măruntă şi rom

amanţi îmbrăcaţi în coajă de pom

s-aştepte pe la semafoare...

din cer să curgă gutui, s-atârne nostalgic de aţă

frunze să fluture-n tangouri volatile

şi norii să-şi îndese nasul în ceaţă

aşa visezi cu ochii închişi când

sub pleoapele tale dansează

corbi ce rimează cu

apatia ta

ai vrea să –

şi atunci corbii ţi se smulg afară din pupilă şi 
cu sete te uiţi in jur

dar vezi doar mort şi cenuşiu  

poate că timpul trece prea repede...

fragmente I

(1)

eu sunt

doar un nor pe cerul de no-

iembrie

sufocat de alţii şi sufocându-i

pe

alţii

dar să nu daţi vina pe mine pentru ploi şi vânturi

pe alea le

decid ceilalţi nori

fără să ţină cont de mine

(2)

transparentă ca o petală

cavernoasă ca o tuberculoză

într-o letargie continuă

pe fundul unui pahar

ah, de când nu am mai văzut soarele

(4)

sunt într-o nesfârşită plutire

priveşte cum toamna mă face tot mai frumoasă

tot mai roşcată

prinde-mă în pumn, foşneşte-mă

sau mai bine taie-mă mărunt şi

dă-

mă

la

câini...

(9)

te urăsc

doamne cât vreau/ să-ţi spun asta

dar ştiu/ că asta e/ ceea ce vrei

să auzi

aşa că îmi fac bagajele

şi plec încă o dată din

mine

(10)

mi-aş lua o puşcă cu lunetă

şi aş împuşca toate stelele

măcar că

noaptea

nu va mai semăna

cu ochii tăi

se spune/ că

noi cu toţii ne căutăm izbăvirea în lumină

(13)

din pat mă uit pe geam la amurgul

mai violet ca bacovia

mi-e dor de pescăruşii de pe acoperişul vecin

amiaza asta are

culori adormite

nu s-a trezit bine din somn

şi nici eu

mă învelesc cu toamna

ce pătură moale

şi mă culc la loc

 

(16)

ce trist că-s doar un arbor

şi nu-ţi pot spune

cât îmi placi

câtă simplitate-i în fiinţa ta

câtă energie, câtă viaţă

cât de elegant este paltonul tău

cu câtă delicateţe îţi iese fumul printre buze

lasă-mă să te mângâi pe creştet

cu o frunză

tot frunze vor fi şi pe mormântul tău

dar nu te gândi la asta acum

(18)

am decis să închid ochii

la tot ce faci tu

să închid câte-un ochi

de fiecare dată când mă răneşti

e deja luni înseamnă că pentru săptămâna asta

trebuie să-mi mai iau

o duzină de ochi

So we're speeding towards that time of year
To the day that marks that you're not here
And I think I'll want to be alone
So please understand if I dont answer the phone
I'll just sit and stare at my deep blue walls
Until I can see nothing at all

uzură morală

uneori în mine e atâta gălăgie

ca într-o intersecţie

dintr-o metropolă suprapopulată

şi atâta haos

de la luminile panourilor publicitare care-mi clipesc

în spatele retinei

singura oază de linişte

e în ochii negrii ai cerşetorului

care ascute inimi

sigur v-am mai povestit de el

vechi meşteşugar

poate chiar ultimul din breasla sa

stă în colţul intersecţiei

pe peticul lui dulce de ziar pe care şi-l

aduce în fiecare dimineaţă de acasă

cu ochii adânci şi miloşi roagă oamenii să-şi lase la el inimile

tocite pe margini

le ascute cu migală şi le pune la loc

păcat că-n gălăgia din mine

nu se mai înţelege om cu persoană

în graba din mine

multe inimi se rătăcesc înainte să ajungă la destinatar, ce păcat,

ce nebunie

atâţia oameni fără inimi rătăcesc acum prin mine

iar cerşetorul

-uneori îi spun Andrei-

tronează în durere

pe un maldăr însângerat

de inimi comunitare

înfrigurate şi tremurătoare

poezia mea s-a sălbăticit

poezia mea

s-a născut târziu după răsăritul soarelui

asculta şoaptele cerului şi întindea gângurind mânuţele spre el

frunzele foşneau cât se poate de gramatical

poezia mea le recita foşnetul pe silabe

trohaic

lungind virgulele

apoi l-a descoperit pe Eminescu

cerul de mai dintr-o dată semăna

cu fruntea lui înaltă şi albastră de geniu

recita fiecare scut şi sabie şi curaj din scrisoarea a III-a

se împletea în părul blond al cătălinei şi

nopţi la rând recita stele

poezia mea voia să ude teiul lui Eminescu cu lacrimile

de tuş ce-i curgeau

printre tastele maşinii de scris

poezia mea visa mult suferea

mult

se cenzura singură pentru a fi solidară cu alte poezii cenzurate

poezia mea recita noaptea ghemuită în pat

plângând

când nu o vedea nimeni

într-o zi poezia mea a luat-o

pe căi greşite

s-a săturat să asculte, să citească şi să recite

acum se grăbeşte să crească mare

vrea să se joace de-a v-aţi ascunsul cu Arghezi

să îi rupă Blaga unul câte unul – ghimpii

să-i sărute talpa piciorului lui Stănescu

să se iubească pe tunuri cu Păunescu

să se adauge la delirul lui Sorescu

mai nou vrea să fie una cu Cărtărescu

în bucătărie, iarna, în lumina albastră a aragazului

şi uneori, seara la berărie la masa din colţ

să bea bere cu Vişniec

să-l bârfească în versuri albe pe Kafka

 dintr-o dată se recita încontinuu singură
s-a sălbăticit, îi pupă-n cur pe toţi şi

numai de mine nu vrea s-audă,

[exercitiţiu poetic de intertextualitate – în text vor exista minim 5 referinţe la autori sau operele lor. vă sfătuiesc să încercaţi, pune mintea la lucru. ah, și recomand un mic articol cu ceva artă poetică –  /link/]

cancer de suflet malign

se contractă muşchii cerului

soarele în cămaşă de forţă

cerul tot o plagă curge sânge din el străzi care

put a cadavru

retină de doctor retină alb-negru halat medical croit

din retine cusute cu 
aţă neagră

întinsă pe masa de călcat îndur 
cu amărăciune lobotomia îmi întreb coma de sănătate

sfârtec cu bisturiul tumoarea numită

suflet

cancerul îl dezinstalez manual ciopârţesc 
câte puţină carne din tot ce găsesc viu

să fiu sigură că n-au rămas fişiere de sistem

pe bufet bucăţi de inimă înfăşurate-n celofan

foarfece de tăiat capete prea lungi de vene

ace de cusut cu firul vieţii

lamele pline cu amintirecite

operaţia trebuie făcută în perfecte condiţii septice

o listă de condiţii verificate anual de direcţia spitalelor

îndeplinite numai în octombrie când 
se contractă muşchii cerului

şi soarele îşi ţine dracului împuţiciunile razele sale aseptice 
înnodate bine în cămaşa de forţă

.

//şi după ce termin să mă golesc de infecţii vă

//rog nu uitaţi să mă coaseţi la loc

exponenţială.

– sau eu^tu (eu la puterea tu)– 

evoluează-mă.

lipeşte-mi pe spate aripile pană cu pană şi fă-mi vânt în viaţă

desfă-mi coastele şi bagă cu lingura în mine trecutul tău

cară­-mi gândul, filtrează-mi aerul

depăşeşte-mi tiparele

îmbracă-mi armura

mon cher, deşteaptă-mi timpul

creşte-mi părul

plouă-mi ploile

plânge-mi lacrimile

urlă-mi venele

clocoteşte-mi sângele

trezeşte-mi –

bate-mi inima când viitoru-mi sugrumă aorta în pumn

mânâncă-mi globii oculari, o să văd cu ochii tăi

taie-mi urechea stângă, o să mă scarpini în dreapta

trăieşte-mă, gândeşte-mă, neînnorează-mă, abstractizează-mă, hotărăşte-mă, numără-mă din doi în doi, autoapreciază-mă

dă-mi seama unde greşesc

merită-mi pedepsele

calcă-mă-n picioare până învăţ

mânjeşte pereţii cu mine până învăţ

fute-mă până învăţ

minte-mă până învăţ

bate-ţi joc de mine până învăţ –

te provoc, evoluează-mă!

după care dacă mai ai chef

poţi să mă

iubeşţi.

(pentru A.)

nu are legătură cu doioctombrie

la 7 dimineaţa

străzile au aşa o culoare singuratică şi miros

îmbâcsit şi rece a gri

pe asfalt umbra lui Poe spală lacrimile de pe jos era şi timpu

prinseseră mâzgă a venit toamna

avenittoamna

pe pleoapa soarelui cineva a scris

pe umerii soarelui cineva a lăsat un sărut

ah buzele arse

soarele într-o cutie pe care scrie ”vechi”

mă uit la el ca la pisica lui Schrödinger

sticla de votcă îmi întinde cu gingăşie gura

o strâng la piept ca pe-o amintire înfăşurată în celofan

iau ţigara proptită la baza turnului de fildeş

plec mai departe fără să mă uit dacă se dărâmă turnul sau nu

ce mai contează

am un pistol în buzunar pot oricând să pictez cerul cu creieri //a se observa referinţa

mă sui în tramvai

despăturită ca o batistă în carouri din buzunaru bunicului

mă lipesc cu obrazul de geam şi îmi înfig cuţitul în palmă

să nu adorm

votca e chintesenţa spiritului uman

se spune că iisus ar fi murit la ora 3

mă scarpin în cap am pământ sub unghii în părul meu pasc

oile domnului

în creştetul meu urme rămase de la aratul cu degetele

ce mângâiere, ce mângâiere

palmele împreunate pentru rugăciune

deasupra frunţii mele

//când o fi să mor să mă trimiteţi la el în plic autoadresat

nimic, 1-0

empty recycle bin

//şi dacă vă întrebaţi ce morţii măsii mai am şi acum vă voi

//răspunde că da chiar s-a întâmplat ceva cu

//mine acum un an ceva ce

//m-a tăvălit prin toate noroaiele m-a

//tatuat pe ficaţi cu fierul roşu atât de adânc

//încât durerea nu mă lasă să respir cu plămânul drept în zilele cu soţ

//încât dacă aş sta ani de zile pe o insulă pustie

//aş şti după cum îmi urlă ficatul în timpan

//că e doioctombrie

//aş simţi

//aşa cum simt păsările călătoare când trebuie să plece spre ţările calde

e doioctombrie

the great cold distance

eu am plecat spre ţările calde

doioctombrieţărilecaldeoctombriecaldeţărileoctombriedoi

//nu vă faceţi griji o să călătoresc bine voi merge prin mirişti

//când degetele de la picioare vor ieşi prin gheată şi se vor umple de cenuşă şi jeg

//voi fi doar eu şi o umbrelă de hârtie şi

//oh

//ce drum frumos Cobain o să mă aştepte sub podul mogoşoaiei

//soarele nu o să mai iasă viu din cutie dar

//fă să plouă şi voi fi bine
//încă cinci minute să mai dorm

//voi fi bine
//voifibine

tu..tu încă mă tâmpești

Blues de Vamă

e atât de cald încât palma ta s-a topit pe sânul meu

şi şoapta mea s-a topit în urechea ta

şi atât de întuneric încât ai nevoie de lanternă să te uiţi la stele

mi-a intrat nisipul pe sub piele

am toată sarea în păr

şi tu mi-ai intrat în sânge

în mod oficial plaja mă deţine

lasă-mă să stau în pupila ta

să ajungă valurile la mine pieptănate de gene

sau mai bine lasă-mă

să mă întind pe spate

şi să respir negrul cerului

ascultă cum se aud valurile

gemetele din corturi şi cântecele bete de lângă focuri

şi un vuiet surd

mângâie-mi coapsele şi sărută-mi clavicula şi întreabă-mă verzi şi uscate

uită-te la cer

uite stelele

uite luna

e imensa rotundă şi galbenă

taie o felie de lună şi aşează-mi-o pe buze

mă voi preface că e lămâie și poate îmi va trece şi răul

-niciodată beţia-

şi de va fi să adorm

să-mi scrijeleşti înăuntrul pleoapelor

chipul tău

ca dimineaţa când mă trezesc

să nu mă inunde

decât marea..

omul cu universul sub braţ

dormeai deşirat pe spate cu braţele răsfirate

şi aripile desfăcute ca un fluture de noapte

pe genele tale atârnau fire de nisip îţi bătea inima sacadat

ca zgomotul roţilor de tren pe şine

ea se trezise te privea prin lumina lăptoasă din mansardă

obrazul i se sudase de pieptul tău

îţi zgâria încet cu unghiile umerii translucizi

pe piedestalul tău lăsase buchete întregi de doruri

tu încă dormeai

ea tot nu se ridica stătea ca o boltă peste tine

bronzul se dezlipise de pe ea şi se lipise de tine

îşi potrivea trupul să se încolăcească peste trupul tău

îţi ştergea dâra de salivă din colţul gurii

tu încă dormeai

visai că ea e lângă tine şi că te sărută încet să te trezeşti

atunci ea te-a sărutat

buzele ei se topeau peste ale tale tu încă dormeai

visai că ea e lângă tine şi că îţi sărută încet clavicula

atunci ea şi-a cuibărit limba pe linia dulce a gâtului tău

tu încă dormeai

visai că ea e lângă tine şi că se joacă cu mâna în părul tău

atunci ea a început să rotească o şuviţă de-a ta pe deget

tu încă dormeai

visai că îţi spune că te iubeşte

atunci ea a tăcut

te trezeşti

mă priveşti prin lumina lăptoasă din mansardă

miroşi tot a vis şi a somn

obrazul mi s-a sudat de pieptul tău

îmi spun în gând

tu eşti omul cu universul sub braţ

şi ea este o eu pe care ai creat-o din coasta ta

în timp ce dormeai deşirat pe spate cu braţele răsfirate

şi aripile desfăcute ca un fluture de noapte

dar nu rostesc cu voce tare decât două cuvinte

fără titlu?

sfarmă-mi sufletul

fă-l bucăţele mici mărunte ca nisipul

ştii de unde provine nisipul?

normal că ştii tu ştii totul

ştii să-mi scormoneşti carnea cu unghiile

să mă umpli de pete de sânge

să mă îneci în irişi

să-mi smulgi lacrimile de pe gene cu fierul roşu

nu eşti decât un hoţ de săruturi de gesturi

un plagiator o scursură

până şi numele ţi l-ai furat

de la cerşetorul ce ascute inimi în colţu minţii

care se uita strâmb la mine când veneam la tine acasă

şi eu făceam feţe-feţe...

nu eşti decât un ambulant

zi de zi îmi cântai cum că

o să te baţi pentru soare

şi eu trebuia să sar şi să tremur

să mă topesc ca zahărul în apă

să te las înăuntru aşa, una-două

apoi plecai

seară de seară

îţi luai doar jumătatea din tine pentru curve

pe a mea o lăsai acasă

îţi luai cămaşa pentru curve şi teneşii pentru curve

îţi făceai freza pentru curve

şi îţi luai culoarea de ochi pentru curve

şi a doua zi te întorceai zâmbind

‚hai s-o mai facem o dată’

şi eu făceam feţe-feţe...

şi mai ai şi tupeul să-mi spui

un ‚mi-e dor de tine’ scelerat

să-mi sfarmi sufletul în bucăţele mărunte ca nisipul

hoţ de săruturi şi gesturi ce eşti

plagiator şi scursură ce eşti

ambulant ce eşti

nici până acum nu ştii că-mi beau cafeaua fără zahăr

dispari

(și tot te iubesc...)

o poemă pentru fostele mele jucării (sau crima adolescenţei)

.dormeai şoptind călduţ în patul meu cu braţele răsfrânte

peste jucării

pe geam intra o noapte nouă, seducătoare

mi-am luat adio 
şi m-am sfârşit de tine

.copilă

te-am ucis

ca pe o fiară

când tu erai doar un dulce pui de căprior

şi acum mai am şi neruşinarea

să caut glontele pierdut

între coastele inimii tale

.ah cât m-am schimbat acum văd

nu mă lăsa să văd că al meu chip e acum negru

nu mă lăsa să șchiopătez ca un câine uitat de stăpân
întoarce-te, copilă, înapoi
promit că o să iau toate jucăriile din foc
promit că o să mă joc cu mine
promit că nu o mai fac pe mama să plângă
.și-atuncea copilița m-a cuprins de umeri
și am simțit-o rece pe spinare

?mă întreb

oare sunt criminală

sau doar nu mai sunt

copil

copilă de la mine de pe umăr
da-mi o povață, spune-mi ce-am greșit... 

 (vă invit să interpretați cum vreți)

Bărbat Ideal locuieşte pe aceeaşi stradă cu Don Quijote

 despre mine oamenii cred că sunt boem şi fascinant

îmi apare numele în ziare la rubrica tinere talente

eu ţin ziarele la intrare pe post de preş să-mi şterg teneşii pe ele

da sunt un boem, doamnă, tânăr şi boem

am părul brunet lung şi ondulat ochii albaştrii-verzi-căprui defapt sunt exact cum vreţi voi

am un aer destins cu mândrie îmi port cămaşa înflorată şi şosetele verzi

sunt frumos, sunt cel mai frumos

sunt filozofpoetpictormuzicianfotografactor şi nu în ultimul rând vreau să dau la medicină

am tatuat un cod de bare pe braţul drept

asta pentru că

am chiar şi propria opinie despre religie

„Dumnezeu ne dăruieşte sufletele şi religia ni le vinde”

când merg pe stradă calc hotărât pe umerii asfaltului topit de caniculă pun picioru-n

pământ cu obstinaţie nimeni nu îmi va îndruma vreodată paşii

decât mândra mea voinţă

pe stradă nu mă vezi apar doar la televizor păstrez o urmă de mister

sunt tânăr am spus, frumos şi boem şi tânăr doamna mea

mă recomand

numele meu este Bărbat

Ideal Bărbat

 şi când te gândeşti că toată vasta şi complexa mea personalitate

încape între pereţii jegoşi de zoaie şi frustrări

din sufletul unei puştoaice virgine pistruiate

mă simt doar un personaj limitat de roman sau nici măcar atât, doamna mea
deşi eu sunt fructul defectelor ei, defectelor voastre
ah ce tânăr şi boem

lipsuri

în fiecare dimineaţă el se trezeşte trece pe lângă maică-sa fără s-o salute, observi, îi lipseşte
bunul simţ pleacă nu ştie unde poartă şireturi de culori diferite e neasortat, vezi, îi lipseşte
bunul gust merge pe stradă fumează se scarpină-n cap îi lipsesc
ideile ajunge în berărie ia o bere două trei atât numai trei
timpul îi lipseşte, de asemenea, ca şi
banii iese din bar începe să plouă ploaia îi şiroieşte prin plete pe gene îi lipseşte
umbrela stă liniştit nu se gândeşte la nimic îi lipseşte
haosul în telefonul lui mobil maică-sa e trecută cu un x îi lipseşte şi
mama, probabil ai observat că îi lipseşte şi
o doagă sau două

îi lipseşte şi ea dar asta
nu mai observă nimeni.

"noi suntem noi"

nu pentru prima dată mă simt jegoasă în pielea mea de cărămidă

îmi vine să mă jupoi de vie

ceva nu-i cum ar trebui să fie

viaţa stă să leşine, respiră greu, e lividă.

şi azi când mă întorceam acasă a sărit o potaie să latre la mine

nu m-am speriat deloc aveam altceva-n minte

preferam să mor fără alte consimţăminte

să apar la ştiri ronţăită de potăi după ce –

stăpâna câinelui a venit să-şi ceară scuze mi-a spus ‚ce bine că nu vă e frică’ cu glas răstit

i-am răspuns acru că numa de frică nu-mi arde mie acum

a râs, nu înţelegea, de ce ar încerca cineva să înţeleagă un grăunte de scrum

nici eu nu înţeleg de ce –

şi nu înţeleg de ce am sentimentul că doare imens

când eu sunt ok

–sulfet fără yală dar toţi au chei–

deşi îmi tremură mâna dreaptă de azi de pe la 6 şi nimic n-are sens.

prea ploua torenţial aseară şi mi-au plecat insomniile să bea cafea fără mine...

deja scriu o pseudopoezie prea personală

ultimele trei luni se sfarmă încet în zona occipitală

trebuia să simt că azi o să –

‚ai un suflet mare,poate prea mare’

şi în el bate vântul a pustiu

sufletul meu e un cavou colosal fără sicriu

şi toată lumea îmi reproşează o investiţie prea costisitoare

‚nu ştiu de ce regret’

nici eu

promit că piciorul meu stâng e de-a pururi al tău

şi că nu-s nici cătălina dar nici vreo capulet.

pft, amintirile cresc

–

.

"And so dear friends,
You just have to carry on,
The dream is over." 

Scrie singură sub influenţa unui telefon primit de mine în jur de ora zece

stau în pat

e ora două sau trei sau trei şi un minut noaptea

afară plouă tună miroase a haos cu mainile

suspendate în aer stau de o oră citesc poezii

cu mâinile suspendate în

aer

instinctul meu îmi spune că dacă aseară

aş fi stins lumina şi m-aş fi culcat

asta ar fi fost o noapte fără insomnie

adică dacă dormeam aş fi dormit

– bullshit bullshit bullshit bullshit bullshit –

(mi-e dor de tine)

bat câmpii la ora două sau trei sau trei şi un

minut noaptea afară plouă tună miroase a haos

vreau o ţigare sau vreau –

pe tavanul meu scrie

vi

see

ez

acum două zile am învăţat să –

aş vrea –

auzi nu mai contează

pe peretele din faţa mea scrie Nirvana Pinkfloyd şi e o poză cu Marley şi mai

scrie şi

dreams wish burn shit hello wake răsare ploaia –o strofă de bacovia– debt wall gâdil-o dream(din nou) come doi noi fericirea bea fuma înjura –ceva ce mi-a spus cândva cineva pe care îl iubesc foarte mult– never douăberigoale cannabis rape –încă ceva ce mi-a spus alt cândva acelaşi cineva–

şi pe peretele din spatele meu scriu multe chestii

numb toamna –emoţie de toamnă de Stănescu– apart 300deieri novemberrain –melodia mea de suflet andrei aşa că taci– un for care nu ştiu ce caută acolo şi mai multe dar nu-mi amintesc şi ce rost are să întorc capul să mă uit

afară plouă tună miroase a

haos

becul lămpii dă o lumină caldă cu gust de abur de ceai

tata a făcut ieri 48 de ani ce bourbon bun am băut

e atât de idioată pseudopoezia asta nimeni

n-ar crede că cineva întreg s-ar strofoca

atât să-şi imagineze un asemenea

nimic

şi să-l mai şi scrie

în concluzie nu e vina mea

eu dorm poezia asta se

Poezii despre oameni

astăzi am descoperit că resemnarea e cel mai

lipsit de curaj sentiment

resemnarea e de fapt morfina, atunci când eşti lovit de un glonţ în piept

şi doar o amorţeală şi o căldură învăluie tot corpul

calmând cumva cruda durere cu un dulce leşin,

somn al trupului

aşa e şi resemnarea, somn

al sufletului pentru că suntem prea laşi să ne suportăm durerea să ne gândim la ea să încercăm să schimbăm ceva

doar pleoapa sufletului atârnă greu peste durerile tulburi

şi noi ne spunem

o să fie bine, ce laşitate

dar funcţionează de minune

suntem toţi în mod onorabil îngropaţi in resemnări

-li se mai spune şi riduri-

suntem bătrâni, al dracului de bătrâni

*

urmăriţi specimenul uman

dimineaţa se trezeşte şi pleacă la şcoală

munceşte, învaţă bine

ca nu cumva să nu intre la liceu

apoi la liceu muncesţe, învaţă bine

ca să intre la o facultate bună

la facultate munceşte, îşi face chiar de lucru stă uneori în condiţii mizere

munceşte în continuare poate dă şi un master

ca să aiba apoi loc de muncă bun

îşi găseşte subiectul nostru locul de muncă

n-are timp nici să se se oprească să-şi ia-n tihnă masa de prânz

munceşte pentru că iată de undeva a apărut o femeie pe care o iubeşte

munceşte ca să fie familia lui fericită

să aibă tot ce-i trebuie

timpul trece copiii lui cresc tot mai mari

ce surpriză subiectul nostru munceşte în continuare

să aibă copiii lui tot ce le trebuie

şi între timp tot muncind agoniseşte şi pentru o casă o maşină un teve cu diagonala de mulţi mulţi inci

chiar şi un loc de veci simpatic

toată viaţa nu se uită decât la ziua de mâine

ah ce trist s-a făcut deja seară

trebuie să meargă la culcare

nici n-a apucat să zâmbească puţin

ah, şi acum că trebuie să meargă la culcare

locul de veci dintr-o dată

nu i se mai pare aşa de simpatic

*

Autoportret

-ne aflăm în muzeul memorial al subsemnatei

iată pe partea stângă puteţi vedea o fotografie a specimenului înainte de înţărcare,

mostre din sânge -priviţi, are culoarea cafelei-

mostre de voce, manuscrise , desene

în dreapta puteţi vedea mostre din prima ei atingere, primul sărut , primul orgasm

ah şi o mostră incredibil de rară

vă rog nu vă înghesuiţi

cum spuneam o mostră rară este o

lacrimă

-domnule ghid, dar mostre de suflet aveţi?

-ah dar călcaţi pe el este peste tot, uriaş

acoperă tot pământul, nu avem mostre e ca şi cum v-am prezenta mostre de aer

ce nebunie

şi o să vă mai rog să păşiţi uşor să nu

zgâriaţi preţiosul exponat

-sufletul-

când îl călcaţi în picioare



pentru cei cărora le era dor de stilul meu. dacă m-aţi putea ajuta cu nişte titluri, v-aş rămâne datoare:)