Persona (sau moartea lui Jimmi)

Motto: "Hey, you created me. I didn't create some loser alter-ego to make myself feel better. Take some responsibility!" - Chuck Palahniuk

"Nu ştiu cu ce să-ncep. Atâtea şi atâtea chestii s-au tot prăbuşit în ultimul timp, şi parcă toate semnele astea ar avea acelaşi scop -să mă facă să renunţ la dependenţa mea de oameni. Mă găndesc la cât eram de naivă şi nu ştiu ce să simt faţă de cum m-am lăsat fraierită de toţi în trecut… mă doare Jimmy, mă doare, vreau să fiu puternică, vreau să nu mai plâng…" 

Regrete şi teama de a se trezi la realitate. Asta a scris ea-n caietul ce aproape că mucegăise sub saltea, apoi l-a aruncat, cu scârbă, în mijlocul camerei, peste vrafurile de scrisori. Mintea-i rătăceşte disperată. Nu ştie pe ce să-şi deşire gândurile şi amintirile i se bulucesc pe un fir de aţă într-un sertar din cutia toracică. Stă-n pat, cu ochii larg deschişi, scrutând întunericul până la originea lui, tremură imperceptibil şi mâinile osoase mângâie pielea de găină de pe abdomen. Se relaxează cu deliciul acelei atingeri şi expresia buzelor ei seamană c-un mac vejtejit. 

Cu vârfurile degetelor îşi desenează cerculeţe pe piele şi din când în când tresare, uimită de senzaţiile noi pe care i le provoacă propriile atingeri. Patul vechi scârţâie lemnos la fiecare mişcare a ei, şi praful evadează din salteaua îmbâcsită, pe care s-au aşezat atâţia şi care acum e tare, lăsată şi groaznic de incomodă. Lângă ea, din scrumieră încă iese fum şi scrumul duhneşte canceros. Mirosul de fum i-a pătruns prin epidermă, părul ei miroase-a fum, gândurile ei miros a fum, dar pe ea n-o deranjează nicicum mirosul devenit infect.

Vântul trânteşte fereastra deschisă şi ea nici nu clipeşte. De-afară intră aer mâlos de ploaie, şi apa-ncepe să picure pe parchet. Frigul o pătrunde-ncet. Se cuibăreşte în colţul patului, acolo unde corpul ei a încălzit aşternutul, şi-şi împinge palmele între perete şi saltea. Zgomotul stropilor pe streaşină îi ticăie-n cap, şi-n liniştea aceea sacadată, din când în când, îşi aude propria voce cum chicoteşte bolnav, răguşit. Îşi aminteşte.

Din când în când faţa cretoasă, neexpresivă se-ncreţeşte cu o grimasă chircită de zâmbet. Pupila i se dilată brusc şi rămâne-mpietrită, atunci când ambiguitatea sentimentului se ia de mână cu obscuritatea amintirii, şi-n capu' ei ceva se rupe c-un zgomot care zgârie. Nu înţelege. Da, regretele-o inundă cum inundă marea un castel de nisip. Sunt pe cale s-o dărâme şi-o doare până şi corpul, bucata aceea de carne pe care-ncep s-o biciuie umezeala şi frigul. 

De obicei, în momente ca ăsta, începea să se târască-n genunchi în faţa mea, să mă implore să mă-ntorc. Dar acum se ghemuieşte în colţul patului, înfrigurată şi cu părul ud, şi fuge de umbra mea. 

Îmi amintesc cum ochii-i luceau ciudat în zilele de mai, când intra pe uşă dansând şi-şi arunca hainele calabalâc peste mine, iar buzele moi se lipeau într-un zâmbet larg, tâmp. Câteodată mi se face milă de ea, s-o văd cât e de firavă şi naivă şi dependentă de mine şi cu câtă ură încearcă să renunţe, atunci când zâmbetul devine un rânjet bizar şi ochii se-ntunecă. S-o văd cum m-alungă, să-i trec pragul minţii, în timp ce ea îşi spune că nu mai simte nimic, că vrea să renunţe, să fie alta, să nu mai spere şi să nu mai viseze. E treaba ei. Rolul meu aici e să o fac puternică, dar se desconsideră pe sine din cauza unor proşti pe care ea îi iubeşte şi care n-au iubit-o niciodată.

Nu mai pot s-o las să continue aşa.

-Când o să vină ziua când o să dai drumul acestui vis stupid în care trăieşti? îi spun, şi ea se-adună în ea, temătoare şi cu cearcănele vineţii, şi nu-mi răspunde. Priveşte prin mine, undeva în gol, poate către marea ce se conturează-n furtună prin fereastra deschisă. 

-Cât o să mai trăieşti aşa? îi repet, apropiindu-mă şi privind-o-n ochii adânci, umeziţi de vânt. Ochii ei s-au înnegrit, de parcă cineva i-ar fi desenat irisul cu creion dermatograf. A rămas împietrită, cu gura întredeschisă. Parcă nici nu respiră.

Îi trag o palmă peste faţă, şi de pe ea se ridică praful şi cade pe parchet ca un cadavru. Ridică brusc capul şi strigă răguşit:

-Pleacă!

Iau în tăcere caietul ei de pe jos, îl răsfoiesc şi zâmbesc cu răceală.

-Şi nu o să vrei să-l mai iubeşti apoi? N-o să vrei să mai visezi apoi?

-Nu. Pleacă.

- Gata, te-ai lăsat de mers pe nori? N-o să mai simţi nevoia să-ţi fie dor? Nu mai vrei să fii copil?

-Nu. Pleacă.

-N-o să simţi iar că nu te poţi obişnui să fii goală pe dinăuntru?

-Pleacă mă! N-am nevoie de tine! Nu-mi mai p-a-s-ă! strigă încodată şi nervii îi izbucnesc în strigăt, sugrumându-i glasul încă de copil. Mereu face la fel.

Îmi smulse caietul din mâini şi continuă să scrie, măzgălind.

Am rămas lângă ea doar cât să vad cum scrie "Am renunţat în sfârşit la acea parte din mine care mă făcea să mai iubesc, să mai plâng sau să mai visez deşarte."

Ăsta e. Sfârşitul meu. Îmi împreunez mâinile la spate, mă întorc şi ies. Trântesc uşa şi o las dărâmată de vânt pe podea, peste caiete, poze şi hârtii. În urma mea ploaia se scurge pe pereţi şi cerneala amintirilor se-ntinde, devenind un neant de pete fade şi neclare. Inima îşi închide ochii înc-odată, pentru ultima dată.