De ce oare are timpul puterea să spulbere totul?
Din ochi nu-ţi mai răsare lumina, dar nu mai sunt nici negrii. Ochii ţi s-au adîncit în cap, în negură, atîta de mult încît nici lumină nu mai au, dar nici negrii nu mai sunt. Fumul de ţigară îţi creionează pe faţă cicatricile, pînă acum nevăzute, ce fuseseră demult expresia unui zîmbet ce-ţi topea faţa mereu. Şi chipul scheletic ţi se întunecă de cearcăne cenuşii, şi par să te facă cu totul cenuşiu, dat tu... nici cenuşiu, dar nici altă culoare nu mai ai. Moarte ce în tine pătrunde.
Se apropia momentul acela în care urma să pleci. În care o voce morbidă urma să anunţe diagnosticul, însoţită de ţipătul prelung şi înfundat al aparatului care măsoară pulsul, acel bocitor al lumii moderne, al cărui ţipăt jalnic anunţă trecerea în nefiinţă...
Desigur, eu nu ştiam asta.
Eu doar priveam pe fereastră, printre gratii, cum te uitai în gol, cu ochii aţintiţi pe un nor, şi-ţi aprindeai ţigară după ţigară, iar vîntul îşi troienea amarul în părul tău.
Te pierdeai printre raze de soare -nu se mai reflectau pe pielea ta, nici nu treceau prin tine, ci pur şi simplu te ocoleau.
Aşa pustiu şi despuiat de tine te-am văzut şi ultima oară. Privind la cer printre crengile noduroase şi bătrîne. Şchiopătand uşor pe caldarîm într-o linişte morbidă, în timp ce frunzele îţi foşneau sub paşii grei, paşii tăi care nu mai fuseseră niciodată grei. Şi eu mergeam alături şi totul îmi părea absurd şi la fel, şi nu auzeam cum tăcerea ta răguşită implora să nu pleci, în timp ce ochii ţi se veştejeau în cap precum frunzele de sub tălpi...
Şi încă mă întreb de ce tocmai eu şi de ce tocmai tu, mă întreb de ce n-aş putea să vin cu tine-n mormînt, în loc să stau să-şi depună timpul praful peste mine, să mă şteargă anii ca pe un tablou vechi, să mă înec cu fum şi să mă droghez cu soare şi să aştept un vînt care mă spulbere ca pe fulgii unei păpădii?
Un nod cît un bolovan mi se-ncheagă-n gît. Oare de ce-mi închipui că aş putea să aştept moartea cu capul plecat şi murdară de cenuşă caldă, cu ochii ficşi şi adînciţi în nimic, doar ca să nu fiu nevoită să trăiesc fără tine?
Nu aş putea.
Cum aş putea să renunţ la tot, la tine, la pantofii de lac cu tocuri înalte, tociţi de la mersul pe nori?
Nu, nu aş putea.
De-abia acum cred că sunt pregătită.
Pregătită pentru momentul ăsta în care pleci şi iei cu tine tot.
O să mă obişnuiesc. Moartea nu va pătrunde în mine, ci eu o să pătrund în ea.
0 commentaires:
Trimiteți un comentariu