"Thou shalt not be fake to themselves,

thou shalt not rush towards a moving train before reading his ticket,

thou shalt not run away from truth,

thou shalt leap to live,

trust to breathe,

love to complete 

and in the end repeat!"

Recent Post

joi, 10 noiembrie 2011

fragmente II


(21)
                           bunicului meu
mă uit pe balcon la apus
undeva în discul soarelui
parcă îl văd pe bunicul
desenat din lumină
îndesându-şi norii în pipă

poate de-aia la apus
tot cerul arde şi fumegă

dumnezeu a văzut artistul din tine mai repede decât noi
bunicule
te-a luat şi pe tine şi pipa ta
şi te-a pus undeva în discul soarelui
să-ţi îndeşi norii în plămân

şi să sufli afară jăratic


(24)
am dansat şi eu pe sârmă ghimpată cândva
visam să fiu acrobat
să mă iau la trântă cu moartea
mama a spus să am grijă să nu pătez parchetul
aşa că
am pus hârtie peste tot pe jos şi
sângele
care a picurat s-a
prefăcut, pe foi, în

poezie

(29)
sub mantia toamnei, murdari de esenţa dulceagă
de ploaie măruntă şi rom
amanţi îmbrăcaţi în coajă de pom
s-aştepte pe la semafoare...
din cer să curgă gutui, s-atârne nostalgic de aţă
frunze să fluture-n tangouri volatile
şi norii să-şi îndese nasul în ceaţă

aşa visezi cu ochii închişi când
sub pleoapele tale dansează
corbi ce rimează cu
apatia ta
ai vrea să –

şi atunci corbii ţi se smulg afară din pupilă şi 
cu sete te uiţi in jur
dar vezi doar mort şi cenuşiu  





poate că timpul trece prea repede...

the trial.



Good morning, Worm Your Honour, the crown will plainly show the prisoner who now stands before you was caught red-handed
showing feelings.

luni, 7 noiembrie 2011

inside the city of glass

 (fotografia ii aparține lui Martin Stranka)


 
Se întoarce şi aruncă o privire în jurul său. Câinele lui îl priveşte din vârful patului, cu un aer judecătoresc, de martir şi de sfinx. Pentru o clipă, el regăseşte în ochii calzi şi negrii ai prietenului său cu inimă de aur acea sclipire care îl făcea cândva să se simtă iubit. Se aruncă în pat şi cuprinde cu braţele gâtul viguros al câinelui. Hohotind. Animalul îi linge lacrimile de pe faţă şi îi împinge încetişor obrajii cu nasul umed. Îl îmbărbătează.
El zâmbeşte.
Îşi lasă telefonul, chitara şi ghiozdanul şi pleacă doar cu un pachet de Lucky în buzunar.
Oraşul e pustiu.
Ieşind din bloc, aerul îl loveşte în faţă, şi un sentiment scelerat de goliciune sufletească îl face să-şi înfigă adânc mâinile în buzunarele pline de frimituri şi jeg şi să strângă umerii, încercând să se ascundă în reverul slinos al sacoului de oraşul uriaş şi impunător. Vântul s-a trezit cu un vuiet, şi oraşul miroase a umezeală şi gaz de eşapament, ca în fiecare dimineaţă. Chiar şi ambulanţa se aude prelung, undeva în fundul minţii lui. Soarele stă să răsară şi intersecţia-i îngheţată şi viscerală în lumina rece. De parcă ar călca pe carne şi muşchi, aşa freamătă asfaltul sub paşii lui. Şi pare să-l înghită.
În staţia de 100, parcă vede pentru prima dată ciudatul indicator cu numele staţiei. Staţia Trocadero. I se pare străină, înfricoşatoare, ireală. De parcă e prima dată când o vede şi-i prevesteşte o nenorocire. Se simte pustiit şi dezrădăcinat. Amorţeala îl face să nici nu mai simtă fumul ţigării-n plămân, se simte îngheţat şi rătăcit. Un mort umblător. O pungă soioasă de plastic zburând cu graţie într-o boare apatică. Ţigara pare că-l trădează căci gustul iubit de fum îi pare dintr-o dată mucegăit şi greţos; până şi metalul brichetei continuă să fie rece, deşi se află de o veşnicie în mâna lui. De o veşnicie aşteaptă autobuzul 100. De o veşnicie ochii câinelui său îi persistă în gând, da parcă l-ar vâna. Trei perechi de ochi, toate ale lui. De parcă un câine cu trei capete i-ar sufla în ceafă. Se sperie de imaginea ce i se conturase-n cap. Tresare. De o veşnicie persistă gustul ăla oribil în gura lui. Şi de o veşnicie nu a trecut nicio maşină pe Lăpuşneanu. De parcă nu ar fi existat niciodată maşini. Niciodată.
Priveşte de-a lungul bulevardului. Linişte. Dintr-o dată, ochii lui disting un miraj, o fată morgană. O ceaţă neclară vine spre el, din punctul acela în care converge tot oraşul. Simte mirajul cum aleargă spre el, şi tensiunea-i apăsă timpanele cu tone de linişte. Înecându-l în linişte. Un val imens de apă inundă toată intersecţia. Nivelul i se ridică încet, ajungându-i până la genunchi. Clară, rece şi liniştită, apa nu face niciun fel de val în jurul picioarelor lui, ca şi cum el ar fi imaterial. Ca şi cum el n-ar fi. Rămâne pe loc, mut, de teamă să nu-i strice impecabila suprafaţă. Şi dintr-o dată, pe faţa ei mătăsoasă, observă mici cerculeţe concentrice, tot mai multe şi mai dese. Ca şi cum ar ploua. Picuri mici ca o părere încep să urce către cer. Plouă de jos în sus, într-adevăr plouă de jos în sus.
El scăpă ţigara din gură, cuprins de un spasm. O priveşte cum cade în apă şi se stinge, iar fâsâitul ei îl asurzeşte. Întinde mâna către blocul inert de apă, o priveşte câteva clipe –tot o veşnicie– dar nu se încumetă să o atingă. Frica omului condamnat la moarte ca nu cumva în drum spre eşafod să i se întâmple vreun accident. Ridică privirea şi în faţa lui vede autobuzul 100.
Autobuzul porneşte vibrând, fără un sunet. Un vuiet sacadat îi ţiuie-n cap, de parcă autobuzul ar fi fost izolat fonic. Singur în autobuz, printre barele şi curelele roase de piele care atârnă, se simte mic. Se aşează pe unul din scaunele îmbibate de transpiraţie şi îşi pune mâinile pe genunchi. Rotindu-şi ochii, priveşte către cabina şoferului; prin geam, şoferul se distinge ca o siluetă neagră, impersonală. Pentru o clipă i se pare că vede prin el – că vede volanul şi bordul. Strânge din dinţi şi din nou simte gustul mucegăit şi greţos; pentru o clipă, prin mintea lui fulgeră gândul că ăsta e gustul pe care ar trebui să-l aibă otrava.
Întoarce privirea şi realizează că autobuzul e plin de umbre. Se întind pe jos, pe scaune, se sprijinesc de pereţi. Deschide ochii larg şi le priveşte cu spaimă, cu respiraţia întretăiată. Una dintre ele dă să se aşeze peste el, şi el urlă din răsputeri. Autobuzul opreşte.
A ajuns la gară.
Intră în clădirea gării în viteză. Aşteptând în faţa ghişeului de bilete, realizează că blugii şi tenişii îi sunt fleaşcă. O mână nevăzută deschide brusc ghişeul şi aprinde lumina. Prin geamul mat se vede doar o siluetă neagră, impersonală. El ridică privirea, uitând de tenişi. O voce androgină răsună prin microfon.
-Bună dimineaţa, cu ce te pot ajuta?
-Un bilet.
-Pentru?
-Ce tren pleacă cel mai repede?
-În ce direcţie?
-Oriunde.
-Nu avem trenuri cu destinaţia oriunde.
-Atunci nicăieri.
Persoana din spatele ghişeului îi intinde un bilet. El se scormoneşte în buzunare, scoate câteva hârtii şi le aruncă fără să le numere. Pe peron îşi aprinde o ţigare. Aparent, gustul mucegait şi oribil fusese o iluzie. Trenul apare pufăind şi scârţâind, şi se opreşte cu uşa vagonului în dreptul lui. Uşa  se deschide cu un scârţâit, pregătindu-se să-l înghită, dezvelind două trepte metalice, funebre şi impersonale. Vântul bate încet şi peronul e pustiu. O linişte fluidă, aproape ţiuitoare, cuprinde gara. Trenul stă pe loc. Se uită lung, căutându-i ultimul vagon ascuns în ceaţă, dar nu-i în stare să-l vadă, cum nu reuşeşte să vadă niciun călător coborând. Timp de încă o veşnicie, stă lângă scară uitându-se fix.Un glas neauzit îl îndeamnă să nu urce, şi frica îl pătrunde precum frigul şi umezeala. Picioarele i se par atât de grele. Apa îmbibată în teneşii lui ar putea cântări şi tone. Încă odată se găseşte blocat de spaimă, incapabil să se mişte. Ca şi în faţa apei. Ca şi în autobuz. Ca şi-n viaţă. Strânge din dinţi. Îşi pipăie buzunarul. Ţigările îl aşteaptă, iar bricheta e tot la gât. Trenul stă pe loc, ca şi cum n-ar trebui să mai ponească niciodată. Poate chiar acest anume gând îl face să se decidă.
Se urcă în tren; uşa se închide imediat în urma lui – îl aştepta. Se opreşte pe coridor şi se spirijină de geam. Îşi aprinde o ţigare, apoi scoate din buzunarul sacoului biletul şi-l priveşte atent. Pare ros şi învechit de timp, şi nu are înscrisă nicio dată şi nicio destinaţie. Îl strânge în pumn. Priveşte în jos.
Tenişii lui erau uscaţi, vagonul era plin de umbre.

Trenul plecă, lăsând în urmă oraşul inundat şi pustiu.

( g-leom.deviantart.com )


26-10-2011. textul este un fragment din ceva mare ce va urma. atmosferă inspirată şi de un amalgam de vise şi coşmaruri. l-am postat de-abia acum pentru că de-abia acum am început să îl pot suporta. textul ăsta e viu, e prea viu, e prea mult pentru mine. textul ăsta m-a scris pe mine, nu eu pe el. personal, îl consider în mod incontestabil cel mai bun text al meu. ah,și melodia este un must pentru moodul textului.

dedicat lui G. pentru că scrie minunat. (ca să vezi că şi eu scriu proză prea poetică şi prea ambiguă câteodată.)
şi de asemenea, dedicat acelui cineva care nu se simte niciodată.