"Thou shalt not be fake to themselves,

thou shalt not rush towards a moving train before reading his ticket,

thou shalt not run away from truth,

thou shalt leap to live,

trust to breathe,

love to complete 

and in the end repeat!"

Recent Post

Se afișează postările cu eticheta vis. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta vis. Afișați toate postările

marți, 19 iunie 2012

Schismă



în faţa halbei mele de bere blondăroşcată
mă uit la pereţi ca la teatru
mă scarpin în cap, fumez şi-mi ascult rolul

pe scenă actorul din mine îşi dă jos rând pe rând toate măştile
le-ntinde pe jos în faţa mea
le face să zâmbească, să plângă şi să vrea
iar eu nici măcar nu-l aplaud
în locul lui m-aş lăsa de teatru şi mi-aş mai lua o bere

îl privesc alergând în cercuri
făcând pe nebunul
şi tu îi arunci flori
îi arunci flori idiotule,
un glas în tine îţi spune că şi tu poţi
un glas în tine îţi spune că vrei să fii ca el
când el e doar nebun
doar nebun
nebun
neun
nbn
n

dar dacă vrei neapărat
atunci te invit la mine la masă
ţi-l voi prezenta pe comeseanul meu
un tip bine, roşcat, la vreo 27 de ani
-în popor i se zice "necuratul" deşi e al naibii de parfumat, miroase de la o poştă a Denim-

te invit să faci un pact
la un Red Label mai roşu ca mine
la un Marlboro roşu mai roşu ca mine
să semnezi
să semnezi

un contract prin care să daipe viaţă actorului tău

după care n-ai decât să-l laşi pe scenă să facă pe măscăriciul
şi te iei cu mine de mână
şi să ne îndreptăm agale către Iad
Iad
Iad
Iad

ca după ce ne vor vedea plecaţi,
actorii din noi pentru care ne-am vândut sufletul să-i vedem eliberaţi
să bea şi să fumeze cu nonşalanţă la mesele noastre


duminică, 15 ianuarie 2012

dezaripată (sau 10000 de morţi)

Motto:
“Iubirea este îndelung răbdătoare şi bună. Nu ţine cont de răul suferit. Îndură totul, crede totul, speră totul, suportă totul. Iubirea nu se termină niciodată.”
(1 Corinteni 13:4-8)
 
I
„Acel ce va purta pe spate aripile întregii omeniri, pe veci va fi robit de păcatele seminţiei sale şi întru mântuirea lor nici de zece ori o mie de morţi nu îi vor înceta osânda şi lua nemurirea.”

 II
vântul şopteşte încet trânteşte uşile spitalului
pe cer se conturează apusul în jurul meu morţii dansează
legată de pat cu faţa în cearşafuri
comă, sub pleoapele mele un violet psihedelic
în jurul meu plouă cu plumb topit
la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb
ascult glasul zeilor
îmi urlă în vene
„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi
e timpul să-ţi urmezi destinul
ai fost aleasă
acum şi în vecii vecilor
aleluia”

eu
aleasă de zei

şi atunci m-au dezbrăcat complet
m-au legat de mâini cu faţa la zid
şi cu biciul m-au plesnit pe fiecare umăr de zece mii de ori

III
mă tăvălesc imobilizată în adâncimi de prăpastii
o palmă ca un pumn de nisip îmi apune peste coaste
spirit murdar de sânge pe spate flutură încet
într-o baltă de noapte tremură să-şi facă loc
cu rădăcini înroşite în adâncul rănilor
reci ca gheaţa şi lungi până la sticla cerului
cum am putut greşi atât de perfect
să port în spate asemenea beatitudine
mefistofelice păcate deghizate-n aripi

zeilor vă mulţumesc pentru arta durerii
copleşită de nemurire
eu
carne şi sânge, aer şi apă, flăcări şi aripi
zece mii de perechi de aripi
zece mii de jumătăţi şi coloana vertebrală ca o oglindă
viaţa mea a început acum
a început
am început să trăiesc

acum sunt destinul, sunt justiţia, sunt nemurirea
the Chosen One, the Heir of Elohim, the Word and the Saviour
sunt vie
vie
vie
vie

IV
tu eşti spiritul ales
despre care zeii au scrijelit cu unghia pe cerul olimpului
destinul tău scris în urmele de paşi de pe muntele sinai
heră, isis, magdalenă
întinde-ţi aripile

cară-ţi povara
suportă durerea şi înfrânge singurătatea
vânată de cei ce nu vor înţelege
vei bântui de-a pururea hărţuită de vremuri
nu te va ucide nicio sabie, niciun glonte, nicio piatră
priveşte-ţi zeii în ochi
căci nu o să ţi-i mai vezi niciodată

V
sunt blestemată să le suport până la capăt ocările
fugi şi plângi la sânul maică-tii
port povara a zece mii de aripi pe fiecare umăr
ridică-te de jos nu te mai scânci atât
nu o să-mi dea moartea niciodată
vei cânta şi vei juca plesnită pe spate cu nuiele de salcie
nu sunt un atavism al sanctităţii lor
cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?
o să-i las dracului pe toţi să mă scuipe în obraz
te trezeşti în fiecare dimineaţă blestemându-ti nemurirea
poate dacă mă năşteam noaptea aş fi avut ochii negrii
poate dacă te năşteai ziua ai fi avut aripile albe
prometeu
andromeda
zeus
nu mai tremura atât de purgatoriu nu o să scapi
vând bilete la toate cele zece mii de execuţii ce mă aşteaptă
te vor obliga să vezi sfârşitul lumii înainte să mori
mă doare în cur de sfârşitul vostru
te vor face să joci ca ursul pe jăratic
e prea mult pentru mine, lasă-mă să uit
oricum cu aripile alea nu o să reuşeşti niciodată să fugi
te implor, lasă-mă să uit
mănâncă-ţi rahatul până la sfârşit
le-au tăiat vârful nu pot zbura cu ele, nu pot
prăbuşeştete cu onoare şi lasă viermii să te mănânce
răneşte-mă ce mai aştepţi
ţi-am mai spus vreodată că ai nevoie de durere ca de electroşoc când eşti în comă
pocneşte-mi inima până nu e prea târziu
fericită n-o să poţi fi până nu-ţi duci până la capăt crucea
cele mai uşoare inimi s-au născut în cele mai negre închisori
vrei să ştii de ce corbii zboară deja de săptămâni deasupra capului tău de sfinx
n-am avut niciodată ochii negrii
în visele mele nu erai tu
au rămas doar mirişti acolo unde-mi apuneau cândva pleoapele
cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?
am la dispoziţie zece mii de speranţe deşarte
zece mii de ani mai ai de trăit şi va dura la infinit
zece mii de perechi de aripi ai de smuls de pe omoplaţii mei
duhneşti a uter şi a căldură şi mă scârbeşti
hai să dansăm zâmbind strâmb cu un ochi în cer şi unul în pământ
acum trebuie să te scufunzi în mare, trebuie să mori, promit că nu o să doară
nu vreau să înebunesc, nu vreau să mă înec, nu vreau nu vreau
m-am gândit că-ţi era cald
asta e pedeapsa pentru că mătur cu bocancii muşuroaiele de furnici
te urăsc, te urăsc cu aripile tale cu tot
încep să mă complac
cum dracu poţi să mori pentru ceva ce a murit deja
în mlaştină se scaldă doar câinii vagabonzi
cum dracu poţi să speri la ceva de la mine
de ce nenorocitule, de ce e cerul albastru
de ce dracu vrei să mai iubeşti
eroii mor de o mie de ori eu am mai am de murit zece mii
numai un prost crede în eroi
toată viaţa ai crezut că tizul tău e dumnezeu
numai un prost crede în dumnezei
dar niciun dumnezeu nu mă mai scapă acum
vrei să ştii de ce toate curvele din lume seamănă cu tine
îmi promit moartea după ce îmi recapăt libertatea
vrei să ştii de ce mă laşi să-ţi fut toate visele
fericirea mea e o demenţă
libertatea ta e un gunoi
dintotdeauna am iubit pe cine am vrut şi am urât pe cine am vrut
ce păcat că pe mine nu poţi înceta să mă iubeşti
o să mă mai îmbolnăvesc oare de acelaşi cancer de zece mii de ori?
te dor aripile de la rădăcină îţi urlă porii de durere
mi-e sete,mi-e atât de sete
te poftesc să te îneci
cred că m-am vindecat de insomnie
felicitări mai ai nouă mii nouă sute nouăj’nouă de morţi de trăit

VI
căci cel mai puternic salvator şi cel mai mare ucigaş
însuşi Cuvântul
era arma muritorului
sfarmă lanţurile lasă valuri să se spargă de mal

„visul nemuritorului
Doamne dăruieşte-i libertatea
ascultă-mă, ia-mă pe mine
izbăvitorul a nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de păcate
în locul ei
zece mii de morţi eşuate
criminalul unui unic suflet
paralizat în palma mea
pe pământ nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de perechi de aripi
zbătându-se în mormane de cenuşă
ia-mă pe mine
ia-mă pe mine”

VII
vântul şopteşte încet trânteşte uşile spiritului
pe cer se conturează răsăritul în jurul meu zece mii de măşti dansează
legată de pat cu faţa către cer
catatonie, sub pleoapele mele un violet psihedelic
în jurul meu plouă mărunt
la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb
ascult glasul Mântuitorului
îmi sărută pleoapele, a fost mereu acolo
„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi
şi ti-ai trăit destinul
ai fost aleasă să mori de zece mii de ori
acum s-a terminat
aleluia”

liberă,
în sfârşit liberă

şi atunci m-a dezbrăcat complet
m-a ţinut de mâini cu caldă gingăşie
şi m-a sărutat pe fiecare umăr de zece mii de ori




marți, 8 martie 2011

The wall III


Stau de veghe
în spatele unui zid
ce freamătă
precum carnea însângerată dintr-o rană.
Mă întreb
de ce oare nu începe să plouă?
căci simt
cum cerul începe să suspine
din timp în timp
aşa cum din timp în timp te apucă plânsu’
în primele luni după moartea cuiva drag.
L-am întrebat de ce suspină
şi mi-a răspuns că i-a murit vara.
Nu-i adevărat, Cerule
vara se va întoarce, îţi spun io că o să se întoarcă.
Aşteapt-o.

Stau de veghe
în spatele unui zid
deşirat ca un tricou purtat de prea multe ori
pătat cu votcă
şi găurit cu ţigara.
Mă întreb
de ce mereu mă îmbăt
numai de la aceeaşi băutură
niciodată de la altele
oricând le-aş bea sau oricum le-aş combina.

Stau de veghe
în spatele unui zid de fum
în care gândul conturează chipuri
ce sclipesc în lumina gălbuie
a spicelor
aşa cum face fumul de ţigară modele în lumina unei lămpi cu bec.
Mă întreb
de ce mama dracu’
mi s-a scuturat tot lanul
şi a mai rămas din el doar un petic amărât
-în care nu au loc doi oameni să-şi întindă unul lângă altul
sufletele-
înconjurat de un zid amărât cu tablouri atârnate
şi cu o umbrelă albastră, desenată cu nori,
suspendată deasupra mea pe post de cer.

Am aţipit pentru un sfert de oră şi am visat ochi albaştri.
Nişte ochi mai adânci şi înnoraţi decât
cerul
atunci când nu vrea să plouă.

Vreau să visez un negru senin.
Poţi să plângi, Cerule,
promit că nu o să te judec.


Aveţi 3 secunde să vă daţi cu capul de pereţi dacă nu-mi înţelegeţi poezia.

Pentru că mă simt mai punk când inchei postările cu astfel de p.s.-uri

vineri, 14 ianuarie 2011

9:14




       azi noapte am visat-o pe prietena mea din copilărie.
a apărut pur şi simplu în faţa mea pe aleea pavată cu bucăţi de suflet din faţa blocului galben al bunicilor, zburdând prin stropitorile pe care eu le uram când eram mici. nu am mai văzut-o de pe vremea când nu aveam voie să mă uit până seara la televizor şi mergeam cu bunicii cu tramvaiul.
timpul trecuse peste mine în toţi anii ăştia, pielea îmi mirosea a fum şi a sex, iar ea rămăsese mică, scundă, bucălată şi cu rochiţă roşie. o priveam de sus cu uimire, ca pe o minune a naturii, cum priveam când eram copil oamenii înalţi. mi-a ştes lacrimile cu mâna şi-mi zburda prin părul roşcat, cu picioarele goale şi cântând.
m-a întrebat dacă am găsit pe cineva cu care să locuiesc în căsuţa din lanul meu de secară. nu i-am răspuns, dar ea m-a luat în braţe şi m-a strâns tare, ca şi cum ştia că au trecut atâtea zile în care nu m-a ţinut nimeni în braţe. şi în clipa aia am realizat că am crescut.

ai fost prima persoana care mi-a frânt inima când ai plecat în Canada fără să mă iei cu tine. pe atunci credeam că-ţi încap în valize.
      sunt 10 ani de atunci.
oare ai crescut sau vei rămâne mereu copil?


mi-e dor să-mi suni la interfon la 9:14 în fiecare dimineaţă.

duminică, 3 octombrie 2010

vis de vieţi.


am deschis ochii.
în loc de gene mi-au crescut spice de soare.

mă ridic din culcuşul meu cald, am părul ud şi sărat.
privesc în jur şi gânguresc.  
macii mă privesc ca nişte părinţi atotştiutori
aşa că-mi ridic ochii spre ei şi-mi rostesc primele cuvinte
„unde e el?”
ei mă privesc şi se întreabă între ei „ce-o fi cu fata asta scundă, cu rochiţă cu buline şi păr blonziu care ne întreabă asemenea nebunii?”
şi nu-mi spun nimic.

mă ridic pe vârfuri, te caut din priviri,
anii deja se încovoiază pe ţigara din mâna mea stângă.
silueta ta se conturează-n măruntaiele norilor.
alerg spre tine, îmbătrânind.

te ajung şi-ţi spun: „hai să locuieşti cu mine
în căsuţa mea de paie”
şi apoi mă prăbuşesc, morman de oase sfărâmate şi carne sfârşită de timp.

am deschis ochii.
în braţele tale am întinerit.
sau poate m-am născut încă o dată?
în loc de gene mi-au crescut spice de soare.

duminică, 26 septembrie 2010

cântecul celor două suflete decolorate.

trenul accelerat catre staţia „Fericire” pleacă la ora 3 şi 48 de minute de pe peronul 5...

acum un vre-un an, mă plimbam pe un
boulevard of broken dreams
şi căutam o staţie de tramvai
către rai.
mă uitam în jur ca un copil ce vede prima dată blocurile,
măturam străzile cu umbra celor o sută şaiş-doi de centimetri ai mei,
şi nu ştiu de ce aveam un sentiment de goliciune
ca şi cum cineva ar fi plecat din mine
luând cu el tot aerul din plămânii mei şi toate culorile de pe mine.

dar asta era acum vre-un an.
atunci ploua cu scrum şi atunci gardurile erau graffitate cu căptuşeli de suflete.
atunci oraşul ăsta pustiit era lanul meu de secară,
în care am renunţat să mai caut biletul către rai
pe care-l pierdusem.


am mai plecat eu odată de-acasă ca şi-atunci –cu mâinile-n buzunare, pe jos,
fără bani, făra brichetă,
cu paltonul pe dos.
m-am trezit apoi într-o gară
o gară care mirosea a bunici, a vechi şi a copilărie,
o gară cu-n subsol graffitat cu vise în forma de nori şi de baloane şi de acadele.
nu ştiam unde sunt sau cum am ajuns acolo,
nu aveam pe cine să întreb de direcţii
şi nicăieri nu scria care-i peronul 5.
aveam însă un sentiment aşa de ciudat de copilărie
încât mă aşteptam ca de nicăieri să apară
vreun pitic sau vreun omuleţ vişiniu în dungi care să-mi dea direcţiile.

la un moment dat s-a auzit scârţâitul ăla infernal
şi zgomotul sacadat al roţilor
ca bătaile de inimă.
venise trenul, aveam biletul, nu ştiam încotro mergeam.
poate doar fugeam de mine.

era un tren dinăla vechi, cu compartimente şi banchete pe care scrie cfr
în care îţi compostezi biletul cu dinţii şi fumezi stâlpii pe lângă care treci.
pe fiecare stâlp erau afişe cu tot felul de evenimente
dar hei, erau amintirile mele
frumos sortate şi-n ordine cronologică.
atunci mi-am lipit obrazul de geamul rece şi murdar şi am privit atent,
dar dintr-o dată stâlpii parcă fugeau şi nu mai apucam să văd nimic.
observam doar că pe cât mergeam, afişele alea erau tot mai decolorate, tot mai decolorate
până au devenit alb-negru.
de ce le-am lăsat să devină alb-negru?
eram un suflet decolorat
şi-mi priveam amintirile incolore
şi plângeam lacrimi incolore.

am încetat să mai privesc stâlpii
şi mi-am pironit ochii în peisajul de dincolo de ei
până când trenul a staţionat în mijlocul unui lan
plin cu maci
enorm
şi parfumat.
atunci, de nicăieri din lan,
un străin s-a urcat în tren.

avea ochii negrii, calzi, adânci şi goi,
un zâmbet sucit
se vedea că fusese la fel de boit cum eram şi eu acum un an
şi acum era la fel de spălăcit şi necolor cum eram şi eu după toate ploile,
ca un leagăn vechi care nu mai fusese vopsit de când eram copil.
turnându-ne vorbele-n căuşul palmei am descoperit
că fumăm aceleaşi vise şi aceleaşi ţigări
că ne e la amândoi dor de mare
şi de-o amintire ce ne-a decolorat
sau pe care noi am decolorat-o.
nici unul din noi nu ştia.

am stat faţă-n faţă în compartiment
şi am aruncat aşa cu amintiri şi vise unul în altul până am realizat
că îmi eram mai străină mie decât îi eram lui,
şi că îşi era mai străin lui decât îmi era mie,
şi că lângă el, culorile de pe mine se asortau frumos, vesel
şi că lângă mine, culorile de pe el se asortau frumos, vesel
şi că amintirile care ne decolorau deveniseră ca o vată de zahăr
pe care o mâncam amândoi
şi râdeam.

că nu ştiam încotro ne-ndreptăm, nu conta
ştiam că era visul nostru împlinit
şi că găsisem pe cineva în lanul de secară
cu care să mă plimb hai-hui,
să visez hai-hui,
să fiu fericită hai-hui.

trenul încetinea şi atunci am distins clar,
eu pe partea dreaptă,
el pe partea stângă,
poze cu noi doi
colorate
pe stâlpii de pe marginile căii ferate.
poate că ne apropiam de destinaţie pentru că trenul chiar încetinise
sau poate era doar o altă oprire.

dar nu mai conta.
noi eram hai-hui
şi sfârşitul poveştii chiar nu mai contează.

vineri, 18 decembrie 2009

Alter-ego. Endofazie a gândului.

Afară viscoleşte. Fulgi de nea, mărunţiţi de vânt, aleargă ca nebunii. Minusculi şi atât de mulţi încât parcă ar fi toţi compacţi, de parcă oraşul ar fi fost băgat în vată. Se aude cum şuieră vântul printre balamalele slăbite ale geamului. Luminile oraşului au colorat cerul nopţii într-un roşu artificial, sângeriu. Parcă nici n-ar fi noapte.
Ea se cuibăreşte în pătură şi priveşte prin uşa balconului cum rafalele fugăresc straturi voalate de omăt de pe acoperişul vecinilor. Ninge orizontal.
În cameră e frig şi lumină de afară. Nici măcar nu poţi dormi-n lumina aia. Dar ea pur şi simplu nu se poate mişca din loc ca să tragă draperiile. Pentru o fracţiune de secundă căldura culcuşului pare o îmbrăţişare şi-o calmează. Dar ea nici nu ştie de ce are nevoie de această îmbrăţişare - din cauza frigului sau a singurătăţii?

Prietena ei i-a răspuns la mesaj, prin multe mustrări şi remarci negative, legate de lucruri din trecut, lucruri pe care nu le-a făcut nici din răutate şi nici din nepăsare. Toate-o dor. Îşi dăduse seama c-a greşit dar n-a crezut că prietenii ei vor reacţiona aşa. Mesajele curg unul după altul şi ea chiar începe să se simtă ca o trădătoare, ca o persoană falsă.
E aşa vulnerabilă. Şi aşa naivă.

Panica o cuprinde şi o împietreşte. Îi e frică să se gândească la orice, pentru că orice gând i-ar aduce aminte de toate greşelile şi minciunile din trecut şi ar începe s-o macine, s-o facă să se simtă proastă şi să intre-n pământ de ruşine. "Tortură psihică." îşi spune.
Endofazie a gândului.
Începe să converseze cu sine în încercarea de-a se calma. Într-un colţişor al minţii, o altă ea pozează relaxată şi zâmbitoare, fumând Marlboro roşu lung şi bând cafea cu frişcă.
-De ce naiba-ţi pasă de ce cred oamenii?
Ea ezită. Alter-ego-ul trage din ţigară şi-i suflă fumu-n faţă chicotind ştrengăreşte.
-Mă simt singură şi când sunt singură mă simt nesigură şi când sunt nesigură mă simt de parcă aş face totul greşit...
-...adică începi să crezi că eşti cum te descriu toţi în bârfe şi...
-...devin paranoică pentru că bârfele sunt tot mai multe şi rezultă că mă simt tot mai nesigură şi...
-...şi e un cerc vicios.
-Exact. Iubesc expresia asta.
-E expresia ta.
-Mă completezi.
-Nu te completez. Sunt tu.
"Oare?" Pentru o clipă ea se vizualizează şi se pune alături de imaginea cu care conversează. Vede o fată cu ochii încercănaţi de stres, timidă şi tristă, şi alături un copil rebel - sigură pe ea, veselă, încăpăţânată şi nemulţumită, ce-şi ridică uşor capul şi începe să facă cerculeţe din fum.
"Nu eşti eu..." îşi spune ea şi oftează.
-Ba sunt, i se răspunde cu complicitate în glas.
-Dacă ai fi eu n-aş mai fi avut de ce să mă simt aiurea acum, pentru că nu mi-ar fi păsat, pentru că aş fi avut încredere în mine şi n-aş fi crezut lucrurile care se spun despre mine.
-Şi probabil nici nu ţi-ar fi fost frică de ele.
-Exact.
-Dar şi mie mi-e frică de ele, chiar dacă nu le cred. Lucrurile care se spun despre mine pot crea neînţelegeri între mine şi oamenii la care ţin.
-Dar aceste neînţelegeri pot fi rezolvate...
-...dacă şi acei oameni ţin la tine. Iar dacă nu, asta e.
-Şi totuşi doare.
-Te cred.
-Şi poate fi penibil, uneori.
-Dar uiţi.
-Şi-mi aduc apoi aminte în nopţi ca asta... şi mă simt şi mai nesigură şi...
-...şi ne întoarcem la cercul vicios.

În mintea ei se rotesc amintiri fără legătură una cu alta. Imagini aleatorii i se proiectează-n creier. Explicaţii prea lungi. Frământări târzii. Certuri. Nesiguranţă. Toate ca să poată fi ca ea - ceea ce-şi doreşte să devină. Câteodată, în situaţii ca asta, îşi dă seama că e încă timidă, imatură şi slabă. Ar vrea să poată face un pas înainte, atâta tot. Să scape de regrete şi să creadă în ea, în ceea ce face şi-n ceea ce îi place. Dar toţi o judecă, îi judecă fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare ţigară fumată înainte de ore...
Începe să-şi înşire ideile pe un fir de gând. Se simte falsă şi începe să exagereze, de data asta negând tot ce face. Pentru că aşa e ea. Dă în extreme. "Mie nu-mi place cafeaua. Nu-mi plac The Ramones şi nu-mi place nici tunsoarea mea. M-am săturat să mă îmbrac în negru. Şi nu-mi place nici să fumez. Şi nici n-am atâta tupeu pe cât vreau să am. Şi lucrurile prin care am trecut în viaţă nu au fost nici pe departe atât de frumoase pe cât par când le povestesc. Nu sunt tupeistă. Nu sunt sigură pe mine. Nu sunt curajoasă, nu sunt puternică, nu sunt fericită. Nu am lumea la picioare! I'm so phony."
-You're not.
-Yes I am.
-Vorbeşti prostii.
-De ce?
-Taci şi ia o gură de cafea.

"Hey, îmi place cafeaua!" îşi spune ea sorbind din ceaşcă. Dă patura la o parte şi se ridică în capul oaselor. Se vede în oglindă şi din reflex îşi aranjează bretonul. Îşi vede chipul în lumina slabă - zâmbetul roziu, ochii mari, genele lungi, tunsoarea ciufulită. Se simte naturală şi, pentru o clipă, se place pe sine. O mână încărcată de brăţări îi întinde ţigara şi ea trage cu sete. Priveşte fascinată la fumul care se-mprăştie. Da, o fascinează. De aceea s-a apucat de fumat. Îşi aduce aminte de versurile unei melodii. Fredonând, fumează şi contemplă fumul... 
Alter-ego-ul râde.
-Dacă vrei să fii ca mine, trebuie doar să fii tu.
-Eşti mult mai matură decât mine. Şi eşti doar un copil.
-Copilul din tine.
închise ochii şi continuă să tragă din ţigară. Sub pleoapele ei e un negru perfect. În sfârşit s-a relaxat. În mintea ei parcă toate gândurile au adormit. Meditează. Rămâne aşa câteva minute. Un gust amar îi arde buzele. S-a apropiat de filtru.
Deschide ochii. Dintr-o dată îşi dă seama că e pe balcon şi c-afară nu ninge. Îşi stinge ţigara, intră-n cameră, lasă ceaşca de cafea pe birou şi se-aruncă-n pat, îmbrăcată şi cu converşii în picioare. E degajată şi are o scânteie copilărească-n priviri. Se simte bine-n pielea ei.  Chicoteşte încet şi zâmbeşte calm. E liberă. Are lumea la picioare.
"Ai fost dintotdeauna eu."
Alter-ego? Endofazie a gândului.

miercuri, 4 noiembrie 2009

cântecul unui suflet decolorat













am fugit eu odată de acasă fără ghiozdan,
uitasem până şi să-mi pun şireturi la converşi;
m-am trezit de dimineaţă şi am plecat
nemachiată şi cu paltonul pe dos.
                şi norocul meu că dorm cu sufletul pe mine că
                altfel
                îl uitam şi pe el.

pe lăpuşneanu tramvaiul 100 tot încerca să intre în vorbă cu mine
dar învăţasem să nu mai alerg după tren
înainte să mă asigur că am biletul bun,
                iar biletul meu
nu era de 100,
                era pentru un tramvai care nu există sub cer.
mergeam prin oraş cu capu-n jos şi cu ochii întredeschişi şi nefocalizaţi
spre ceva nedefinit ce-n mintea mea se chema
Rai
şi arăta ca o staţie de tramvai ;
                                sau uitasem cum arăta?
de pe borduri, cerşetorii se agăţau de visele mele ;
pe marginea drumului tot număram duzi fără soţ,
şi ploaia îmi decolora de tot
hainele -care aproape deveniseră o a doua epidermă-,
căci şi umbrela uitasem s-o iau.

uitasem
ce culoare are pielea mea ascunsă în atâtea haine,
şi uitasem ce culoare au unghiile mele
de la atâta ojă albastră, mov, verde şi galbenă ;
de fapt, uitasem
ce culoare au culorile
                de la atâtea neculori.
mă oglindeam în asfalt
şi vedeam numai coloranţii ce se scurgeau de pe mine şi de pe oraş
de la ploaie.

mergeam pe jos dansând,
mergeam fugărindu-mă în bălţi şi strângând
biletul
între buricele degetelor.
şi soarele
s-a uitat ciudat la mine
când converşii mei decoloraţi s-au întâlnit pe caldarâm
cu o pereche de shoes Adio la fel de decoloraţi,
şi pe pielea mea udă am simţit îmbrăţişarea unei himere
care mirosea a cafea şi a Cola.
mi-a căutat gura cu buzele şi am simţit ceva la fel de umed ca toată ploaia
în sărutul ăla atât de cunoscut
                                şi atât de colorat
al acelui străin.
i-am zâmbit şi i-am cerut un foc şi-o ţigară ...

uitasem până şi gustul sărutului ideal
şi uitasem şi cine era
Străinul acela
cu shoes Adio care s-a bucurat atât de tare să mă-ntâlnească,
                -deşi îmi părea al naibii de cunoscut.
gândurile se vălătuceau
în plămânii mei necontenit şi mă făceau să vreau să strig
"oare ştie cineva cât eşti de incolor când
uiţi pe cine iubeai?"

doar ce terminasem ţigara când mi-am dat seama
                că am pierdut biletul ;
aşa că am renunţat şi m-am întors acasă.



                                                   şi, culmea, nu uitasem drumul.