Schismă

în faţa halbei mele de bere blondăroşcată

mă uit la pereţi ca la teatru

mă scarpin în cap, fumez şi-mi ascult rolul

pe scenă actorul din mine îşi dă jos rând pe rând toate măştile

le-ntinde pe jos în faţa mea

le face să zâmbească, să plângă şi să vrea

iar eu nici măcar nu-l aplaud

în locul lui m-aş lăsa de teatru şi mi-aş mai lua o bere

îl privesc alergând în cercuri

făcând pe nebunul

şi tu îi arunci flori

îi arunci flori idiotule,

un glas în tine îţi spune că şi tu poţi

un glas în tine îţi spune că vrei să fii ca el

când el e doar nebun

doar nebun

nebun

neun

nbn

n

dar dacă vrei neapărat

atunci te invit la mine la masă

ţi-l voi prezenta pe comeseanul meu

un tip bine, roşcat, la vreo 27 de ani

-în popor i se zice "necuratul" deşi e al naibii de parfumat, miroase de la o poştă a Denim-

te invit să faci un pact

la un Red Label mai roşu ca mine

la un Marlboro roşu mai roşu ca mine

să semnezi

să semnezi

un contract prin care să daipe viaţă actorului tău

după care n-ai decât să-l laşi pe scenă să facă pe măscăriciul

şi te iei cu mine de mână

şi să ne îndreptăm agale către Iad

Iad

Iad

Iad

ca după ce ne vor vedea plecaţi,

actorii din noi pentru care ne-am vândut sufletul să-i vedem eliberaţi

să bea şi să fumeze cu nonşalanţă la mesele noastre

dezaripată (sau 10000 de morţi)

Motto:

“Iubirea este îndelung răbdătoare şi bună. Nu ţine cont de răul suferit. Îndură totul, crede totul, speră totul, suportă totul. Iubirea nu se termină niciodată.”

(1 Corinteni 13:4-8)

 

I

„Acel ce va purta pe spate aripile întregii omeniri, pe veci va fi robit de păcatele seminţiei sale şi întru mântuirea lor nici de zece ori o mie de morţi nu îi vor înceta osânda şi lua nemurirea.”

 II

vântul şopteşte încet trânteşte uşile spitalului

pe cer se conturează apusul în jurul meu morţii dansează

legată de pat cu faţa în cearşafuri

comă, sub pleoapele mele un violet psihedelic

în jurul meu plouă cu plumb topit

la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb

ascult glasul zeilor

îmi urlă în vene

„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi

e timpul să-ţi urmezi destinul
ai fost aleasă

acum şi în vecii vecilor

aleluia”

eu

aleasă de zei

şi atunci m-au dezbrăcat complet

m-au legat de mâini cu faţa la zid

şi cu biciul m-au plesnit pe fiecare umăr de zece mii de ori

III

mă tăvălesc imobilizată în adâncimi de prăpastii

o palmă ca un pumn de nisip îmi apune peste coaste

spirit murdar de sânge pe spate flutură încet

într-o baltă de noapte tremură să-şi facă loc

cu rădăcini înroşite în adâncul rănilor

reci ca gheaţa şi lungi până la sticla cerului

cum am putut greşi atât de perfect

să port în spate asemenea beatitudine

mefistofelice păcate deghizate-n aripi

zeilor vă mulţumesc pentru arta durerii

copleşită de nemurire

eu

carne şi sânge, aer şi apă, flăcări şi aripi

zece mii de perechi de aripi

zece mii de jumătăţi şi coloana vertebrală ca o oglindă

viaţa mea a început acum

a început

am început să trăiesc

acum sunt destinul, sunt justiţia, sunt nemurirea

the Chosen One, the Heir of Elohim, the Word and the Saviour

sunt vie

vie

vie

vie

IV

tu eşti spiritul ales

despre care zeii au scrijelit cu unghia pe cerul olimpului

destinul tău scris în urmele de paşi de pe muntele sinai

heră, isis, magdalenă

întinde-ţi aripile

cară-ţi povara

suportă durerea şi înfrânge singurătatea

vânată de cei ce nu vor înţelege

vei bântui de-a pururea hărţuită de vremuri

nu te va ucide nicio sabie, niciun glonte, nicio piatră

priveşte-ţi zeii în ochi

căci nu o să ţi-i mai vezi niciodată

V

sunt blestemată să le suport până la capăt ocările

fugi şi plângi la sânul maică-tii

port povara a zece mii de aripi pe fiecare umăr

ridică-te de jos nu te mai scânci atât

nu o să-mi dea moartea niciodată

vei cânta şi vei juca plesnită pe spate cu nuiele de salcie

nu sunt un atavism al sanctităţii lor

cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?

o să-i las dracului pe toţi să mă scuipe în obraz

te trezeşti în fiecare dimineaţă blestemându-ti nemurirea

poate dacă mă năşteam noaptea aş fi avut ochii negrii

poate dacă te năşteai ziua ai fi avut aripile albe

prometeu

andromeda

zeus

nu mai tremura atât de purgatoriu nu o să scapi

vând bilete la toate cele zece mii de execuţii ce mă aşteaptă

te vor obliga să vezi sfârşitul lumii înainte să mori

mă doare în cur de sfârşitul vostru

te vor face să joci ca ursul pe jăratic

e prea mult pentru mine, lasă-mă să uit

oricum cu aripile alea nu o să reuşeşti niciodată să fugi

te implor, lasă-mă să uit

mănâncă-ţi rahatul până la sfârşit

le-au tăiat vârful nu pot zbura cu ele, nu pot

prăbuşeştete cu onoare şi lasă viermii să te mănânce

răneşte-mă ce mai aştepţi

ţi-am mai spus vreodată că ai nevoie de durere ca de electroşoc când eşti în comă

pocneşte-mi inima până nu e prea târziu

fericită n-o să poţi fi până nu-ţi duci până la capăt crucea

cele mai uşoare inimi s-au născut în cele mai negre închisori

vrei să ştii de ce corbii zboară deja de săptămâni deasupra capului tău de sfinx

n-am avut niciodată ochii negrii

în visele mele nu erai tu

au rămas doar mirişti acolo unde-mi apuneau cândva pleoapele

cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?

am la dispoziţie zece mii de speranţe deşarte

zece mii de ani mai ai de trăit şi va dura la infinit

zece mii de perechi de aripi ai de smuls de pe omoplaţii mei

duhneşti a uter şi a căldură şi mă scârbeşti

hai să dansăm zâmbind strâmb cu un ochi în cer şi unul în pământ

acum trebuie să te scufunzi în mare, trebuie să mori, promit că nu o să doară

nu vreau să înebunesc, nu vreau să mă înec, nu vreau nu vreau

m-am gândit că-ţi era cald

asta e pedeapsa pentru că mătur cu bocancii muşuroaiele de furnici

te urăsc, te urăsc cu aripile tale cu tot

încep să mă complac

cum dracu poţi să mori pentru ceva ce a murit deja

în mlaştină se scaldă doar câinii vagabonzi

cum dracu poţi să speri la ceva de la mine

de ce nenorocitule, de ce e cerul albastru

de ce dracu vrei să mai iubeşti

eroii mor de o mie de ori eu am mai am de murit zece mii

numai un prost crede în eroi

toată viaţa ai crezut că tizul tău e dumnezeu

numai un prost crede în dumnezei

dar niciun dumnezeu nu mă mai scapă acum

vrei să ştii de ce toate curvele din lume seamănă cu tine

îmi promit moartea după ce îmi recapăt libertatea

vrei să ştii de ce mă laşi să-ţi fut toate visele

fericirea mea e o demenţă

libertatea ta e un gunoi

dintotdeauna am iubit pe cine am vrut şi am urât pe cine am vrut

ce păcat că pe mine nu poţi înceta să mă iubeşti

o să mă mai îmbolnăvesc oare de acelaşi cancer de zece mii de ori?

te dor aripile de la rădăcină îţi urlă porii de durere

mi-e sete,mi-e atât de sete

te poftesc să te îneci

cred că m-am vindecat de insomnie

felicitări mai ai nouă mii nouă sute nouăj’nouă de morţi de trăit

VI

căci cel mai puternic salvator şi cel mai mare ucigaş

însuşi Cuvântul

era arma muritorului

sfarmă lanţurile lasă valuri să se spargă de mal

„visul nemuritorului

Doamne dăruieşte-i libertatea

ascultă-mă, ia-mă pe mine

izbăvitorul a nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de păcate

în locul ei

zece mii de morţi eşuate

criminalul unui unic suflet

paralizat în palma mea

pe pământ nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de perechi de aripi

zbătându-se în mormane de cenuşă

ia-mă pe mine

ia-mă pe mine”

VII

vântul şopteşte încet trânteşte uşile spiritului

pe cer se conturează răsăritul în jurul meu zece mii de măşti dansează

legată de pat cu faţa către cer

catatonie, sub pleoapele mele un violet psihedelic

în jurul meu plouă mărunt

la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb

ascult glasul Mântuitorului

îmi sărută pleoapele, a fost mereu acolo

„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi

şi ti-ai trăit destinul

ai fost aleasă să mori de zece mii de ori

acum s-a terminat

aleluia”

liberă,

în sfârşit liberă

şi atunci m-a dezbrăcat complet

m-a ţinut de mâini cu caldă gingăşie

şi m-a sărutat pe fiecare umăr de zece mii de ori

The wall III

Stau de veghe

în spatele unui zid

ce freamătă

precum carnea însângerată dintr-o rană.

Mă întreb

de ce oare nu începe să plouă?

căci simt

cum cerul începe să suspine

din timp în timp

aşa cum din timp în timp te apucă plânsu’

în primele luni după moartea cuiva drag.

L-am întrebat de ce suspină

şi mi-a răspuns că i-a murit vara.

Nu-i adevărat, Cerule

vara se va întoarce, îţi spun io că o să se întoarcă.

Aşteapt-o.

Stau de veghe

în spatele unui zid

deşirat ca un tricou purtat de prea multe ori

pătat cu votcă

şi găurit cu ţigara.

Mă întreb

de ce mereu mă îmbăt

numai de la aceeaşi băutură

niciodată de la altele

oricând le-aş bea sau oricum le-aş combina.

Stau de veghe

în spatele unui zid de fum

în care gândul conturează chipuri

ce sclipesc în lumina gălbuie

a spicelor

aşa cum face fumul de ţigară modele în lumina unei lămpi cu bec.

Mă întreb

de ce mama dracu’

mi s-a scuturat tot lanul

şi a mai rămas din el doar un petic amărât

-în care nu au loc doi oameni să-şi întindă unul lângă altul

sufletele-

înconjurat de un zid amărât cu tablouri atârnate

şi cu o umbrelă albastră, desenată cu nori,

suspendată deasupra mea pe post de cer.

Am aţipit pentru un sfert de oră şi am visat ochi albaştri.

Nişte ochi mai adânci şi înnoraţi decât

cerul

atunci când nu vrea să plouă.

Vreau să visez un negru senin.

Poţi să plângi, Cerule,

promit că nu o să te judec.

Aveţi 3 secunde să vă daţi cu capul de pereţi dacă nu-mi înţelegeţi poezia.

Pentru că mă simt mai punk când inchei postările cu astfel de p.s.-uri

9:14

       azi noapte am visat-o pe prietena mea din copilărie.

a apărut pur şi simplu în faţa mea pe aleea pavată cu bucăţi de suflet din faţa blocului galben al bunicilor, zburdând prin stropitorile pe care eu le uram când eram mici. nu am mai văzut-o de pe vremea când nu aveam voie să mă uit până seara la televizor şi mergeam cu bunicii cu tramvaiul.

timpul trecuse peste mine în toţi anii ăştia, pielea îmi mirosea a fum şi a sex, iar ea rămăsese mică, scundă, bucălată şi cu rochiţă roşie. o priveam de sus cu uimire, ca pe o minune a naturii, cum priveam când eram copil oamenii înalţi. mi-a ştes lacrimile cu mâna şi-mi zburda prin părul roşcat, cu picioarele goale şi cântând.

m-a întrebat dacă am găsit pe cineva cu care să locuiesc în căsuţa din lanul meu de secară. nu i-am răspuns, dar ea m-a luat în braţe şi m-a strâns tare, ca şi cum ştia că au trecut atâtea zile în care nu m-a ţinut nimeni în braţe. şi în clipa aia am realizat că am crescut.

ai fost prima persoana care mi-a frânt inima când ai plecat în Canada fără să mă iei cu tine. pe atunci credeam că-ţi încap în valize.

      sunt 10 ani de atunci.
oare ai crescut sau vei rămâne mereu copil?

mi-e dor să-mi suni la interfon la 9:14 în fiecare dimineaţă.

vis de vieţi.

 

am deschis ochii.

în loc de gene mi-au crescut spice de soare.

mă ridic din culcuşul meu cald, am părul ud şi sărat.

privesc în jur şi gânguresc.  

macii mă privesc ca nişte părinţi atotştiutori

aşa că-mi ridic ochii spre ei şi-mi rostesc primele cuvinte

„unde e el?”

ei mă privesc şi se întreabă între ei „ce-o fi cu fata asta scundă, cu rochiţă cu buline şi păr blonziu care ne întreabă asemenea nebunii?”

şi nu-mi spun nimic.

mă ridic pe vârfuri, te caut din priviri,
anii deja se încovoiază pe ţigara din mâna mea stângă.

silueta ta se conturează-n măruntaiele norilor.

alerg spre tine, îmbătrânind.

te ajung şi-ţi spun: „hai să locuieşti cu mine

în căsuţa mea de paie”

şi apoi mă prăbuşesc, morman de oase sfărâmate şi carne sfârşită de timp.

am deschis ochii.

în braţele tale am întinerit.

sau poate m-am născut încă o dată?

în loc de gene mi-au crescut spice de soare.

cântecul celor două suflete decolorate.

trenul accelerat catre staţia „Fericire” pleacă la ora 3 şi 48 de minute de pe peronul 5...

acum un vre-un an, mă plimbam pe un

boulevard of broken dreams

şi căutam o staţie de tramvai

către rai.

mă uitam în jur ca un copil ce vede prima dată blocurile,

măturam străzile cu umbra celor o sută şaiş-doi de centimetri ai mei,

şi nu ştiu de ce aveam un sentiment de goliciune

ca şi cum cineva ar fi plecat din mine

luând cu el tot aerul din plămânii mei şi toate culorile de pe mine.

dar asta era acum vre-un an.

atunci ploua cu scrum şi atunci gardurile erau graffitate cu căptuşeli de suflete.

atunci oraşul ăsta pustiit era lanul meu de secară,

în care am renunţat să mai caut biletul către rai

pe care-l pierdusem.

am mai plecat eu odată de-acasă ca şi-atunci –cu mâinile-n buzunare, pe jos,

fără bani, făra brichetă,

cu paltonul pe dos.

m-am trezit apoi într-o gară

o gară care mirosea a bunici, a vechi şi a copilărie,

o gară cu-n subsol graffitat cu vise în forma de nori şi de baloane şi de acadele.

nu ştiam unde sunt sau cum am ajuns acolo,

nu aveam pe cine să întreb de direcţii

şi nicăieri nu scria care-i peronul 5.

aveam însă un sentiment aşa de ciudat de copilărie

încât mă aşteptam ca de nicăieri să apară

vreun pitic sau vreun omuleţ vişiniu în dungi care să-mi dea direcţiile.

la un moment dat s-a auzit scârţâitul ăla infernal

şi zgomotul sacadat al roţilor

ca bătaile de inimă.

venise trenul, aveam biletul, nu ştiam încotro mergeam.

poate doar fugeam de mine.

era un tren dinăla vechi, cu compartimente şi banchete pe care scrie cfr

în care îţi compostezi biletul cu dinţii şi fumezi stâlpii pe lângă care treci.

pe fiecare stâlp erau afişe cu tot felul de evenimente

dar hei, erau amintirile mele

frumos sortate şi-n ordine cronologică.

atunci mi-am lipit obrazul de geamul rece şi murdar şi am privit atent,

dar dintr-o dată stâlpii parcă fugeau şi nu mai apucam să văd nimic.

observam doar că pe cât mergeam, afişele alea erau tot mai decolorate, tot mai decolorate

până au devenit alb-negru.

de ce le-am lăsat să devină alb-negru?

eram un suflet decolorat

şi-mi priveam amintirile incolore

şi plângeam lacrimi incolore.

am încetat să mai privesc stâlpii

şi mi-am pironit ochii în peisajul de dincolo de ei

până când trenul a staţionat în mijlocul unui lan

plin cu maci

enorm

şi parfumat.

atunci, de nicăieri din lan,

un străin s-a urcat în tren.

avea ochii negrii, calzi, adânci şi goi,

un zâmbet sucit

se vedea că fusese la fel de boit cum eram şi eu acum un an

şi acum era la fel de spălăcit şi necolor cum eram şi eu după toate ploile,

ca un leagăn vechi care nu mai fusese vopsit de când eram copil.

turnându-ne vorbele-n căuşul palmei am descoperit

că fumăm aceleaşi vise şi aceleaşi ţigări

că ne e la amândoi dor de mare

şi de-o amintire ce ne-a decolorat

sau pe care noi am decolorat-o.

nici unul din noi nu ştia.

am stat faţă-n faţă în compartiment

şi am aruncat aşa cu amintiri şi vise unul în altul până am realizat

că îmi eram mai străină mie decât îi eram lui,

şi că îşi era mai străin lui decât îmi era mie,

şi că lângă el, culorile de pe mine se asortau frumos, vesel

şi că lângă mine, culorile de pe el se asortau frumos, vesel

şi că amintirile care ne decolorau deveniseră ca o vată de zahăr

pe care o mâncam amândoi

şi râdeam.

că nu ştiam încotro ne-ndreptăm, nu conta

ştiam că era visul nostru împlinit

şi că găsisem pe cineva în lanul de secară

cu care să mă plimb hai-hui,

să visez hai-hui,

să fiu fericită hai-hui.

trenul încetinea şi atunci am distins clar,

eu pe partea dreaptă,

el pe partea stângă,

poze cu noi doi

colorate

pe stâlpii de pe marginile căii ferate.

poate că ne apropiam de destinaţie pentru că trenul chiar încetinise

sau poate era doar o altă oprire.

dar nu mai conta.

noi eram hai-hui

şi sfârşitul poveştii chiar nu mai contează.

Alter-ego. Endofazie a gândului.

Afară viscoleşte. Fulgi de nea, mărunţiţi de vânt, aleargă ca nebunii. Minusculi şi atât de mulţi încât parcă ar fi toţi compacţi, de parcă oraşul ar fi fost băgat în vată. Se aude cum şuieră vântul printre balamalele slăbite ale geamului. Luminile oraşului au colorat cerul nopţii într-un roşu artificial, sângeriu. Parcă nici n-ar fi noapte.

Ea se cuibăreşte în pătură şi priveşte prin uşa balconului cum rafalele fugăresc straturi voalate de omăt de pe acoperişul vecinilor. Ninge orizontal.

În cameră e frig şi lumină de afară. Nici măcar nu poţi dormi-n lumina aia. Dar ea pur şi simplu nu se poate mişca din loc ca să tragă draperiile. Pentru o fracţiune de secundă căldura culcuşului pare o îmbrăţişare şi-o calmează. Dar ea nici nu ştie de ce are nevoie de această îmbrăţişare - din cauza frigului sau a singurătăţii?

Prietena ei i-a răspuns la mesaj, prin multe mustrări şi remarci negative, legate de lucruri din trecut, lucruri pe care nu le-a făcut nici din răutate şi nici din nepăsare. Toate-o dor. Îşi dăduse seama c-a greşit dar n-a crezut că prietenii ei vor reacţiona aşa. Mesajele curg unul după altul şi ea chiar începe să se simtă ca o trădătoare, ca o persoană falsă.

E aşa vulnerabilă. Şi aşa naivă.

Panica o cuprinde şi o împietreşte. Îi e frică să se gândească la orice, pentru că orice gând i-ar aduce aminte de toate greşelile şi minciunile din trecut şi ar începe s-o macine, s-o facă să se simtă proastă şi să intre-n pământ de ruşine. "Tortură psihică." îşi spune.

Endofazie a gândului.

Începe să converseze cu sine în încercarea de-a se calma. Într-un colţişor al minţii, o altă ea pozează relaxată şi zâmbitoare, fumând Marlboro roşu lung şi bând cafea cu frişcă.

-De ce naiba-ţi pasă de ce cred oamenii?

Ea ezită. Alter-ego-ul trage din ţigară şi-i suflă fumu-n faţă chicotind ştrengăreşte.

-Mă simt singură şi când sunt singură mă simt nesigură şi când sunt nesigură mă simt de parcă aş face totul greşit...

-...adică începi să crezi că eşti cum te descriu toţi în bârfe şi...

-...devin paranoică pentru că bârfele sunt tot mai multe şi rezultă că mă simt tot mai nesigură şi...

-...şi e un cerc vicios.

-Exact. Iubesc expresia asta.

-E expresia ta.

-Mă completezi.

-Nu te completez. Sunt tu.

"Oare?" Pentru o clipă ea se vizualizează şi se pune alături de imaginea cu care conversează. Vede o fată cu ochii încercănaţi de stres, timidă şi tristă, şi alături un copil rebel - sigură pe ea, veselă, încăpăţânată şi nemulţumită, ce-şi ridică uşor capul şi începe să facă cerculeţe din fum.

"Nu eşti eu..." îşi spune ea şi oftează.

-Ba sunt, i se răspunde cu complicitate în glas.

-Dacă ai fi eu n-aş mai fi avut de ce să mă simt aiurea acum, pentru că nu mi-ar fi păsat, pentru că aş fi avut încredere în mine şi n-aş fi crezut lucrurile care se spun despre mine.

-Şi probabil nici nu ţi-ar fi fost frică de ele.

-Exact.

-Dar şi mie mi-e frică de ele, chiar dacă nu le cred. Lucrurile care se spun despre mine pot crea neînţelegeri între mine şi oamenii la care ţin.

-Dar aceste neînţelegeri pot fi rezolvate...

-...dacă şi acei oameni ţin la tine. Iar dacă nu, asta e.

-Şi totuşi doare.

-Te cred.

-Şi poate fi penibil, uneori.

-Dar uiţi.
-Şi-mi aduc apoi aminte în nopţi ca asta... şi mă simt şi mai nesigură şi...

-...şi ne întoarcem la cercul vicios.

În mintea ei se rotesc amintiri fără legătură una cu alta. Imagini aleatorii i se proiectează-n creier. Explicaţii prea lungi. Frământări târzii. Certuri. Nesiguranţă. Toate ca să poată fi ca ea - ceea ce-şi doreşte să devină. Câteodată, în situaţii ca asta, îşi dă seama că e încă timidă, imatură şi slabă. Ar vrea să poată face un pas înainte, atâta tot. Să scape de regrete şi să creadă în ea, în ceea ce face şi-n ceea ce îi place. Dar toţi o judecă, îi judecă fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare ţigară fumată înainte de ore...

Începe să-şi înşire ideile pe un fir de gând. Se simte falsă şi începe să exagereze, de data asta negând tot ce face. Pentru că aşa e ea. Dă în extreme. "Mie nu-mi place cafeaua. Nu-mi plac The Ramones şi nu-mi place nici tunsoarea mea. M-am săturat să mă îmbrac în negru. Şi nu-mi place nici să fumez. Şi nici n-am atâta tupeu pe cât vreau să am. Şi lucrurile prin care am trecut în viaţă nu au fost nici pe departe atât de frumoase pe cât par când le povestesc. Nu sunt tupeistă. Nu sunt sigură pe mine. Nu sunt curajoasă, nu sunt puternică, nu sunt fericită. Nu am lumea la picioare! I'm so phony."

-You're not.

-Yes I am.

-Vorbeşti prostii.

-De ce?

-Taci şi ia o gură de cafea.

"Hey, îmi place cafeaua!" îşi spune ea sorbind din ceaşcă. Dă patura la o parte şi se ridică în capul oaselor. Se vede în oglindă şi din reflex îşi aranjează bretonul. Îşi vede chipul în lumina slabă - zâmbetul roziu, ochii mari, genele lungi, tunsoarea ciufulită. Se simte naturală şi, pentru o clipă, se place pe sine. O mână încărcată de brăţări îi întinde ţigara şi ea trage cu sete. Priveşte fascinată la fumul care se-mprăştie. Da, o fascinează. De aceea s-a apucat de fumat. Îşi aduce aminte de versurile unei melodii. Fredonând, fumează şi contemplă fumul... 

Alter-ego-ul râde.

-Dacă vrei să fii ca mine, trebuie doar să fii tu.

-Eşti mult mai matură decât mine. Şi eşti doar un copil.

-Copilul din tine.

închise ochii şi continuă să tragă din ţigară. Sub pleoapele ei e un negru perfect. În sfârşit s-a relaxat. În mintea ei parcă toate gândurile au adormit. Meditează. Rămâne aşa câteva minute. Un gust amar îi arde buzele. S-a apropiat de filtru.

Deschide ochii. Dintr-o dată îşi dă seama că e pe balcon şi c-afară nu ninge. Îşi stinge ţigara, intră-n cameră, lasă ceaşca de cafea pe birou şi se-aruncă-n pat, îmbrăcată şi cu converşii în picioare. E degajată şi are o scânteie copilărească-n priviri. Se simte bine-n pielea ei.  Chicoteşte încet şi zâmbeşte calm. E liberă. Are lumea la picioare.

"Ai fost dintotdeauna eu."

Alter-ego? Endofazie a gândului.

cântecul unui suflet decolorat

am fugit eu odată de acasă fără ghiozdan,

uitasem până şi să-mi pun şireturi la converşi;

m-am trezit de dimineaţă şi am plecat

nemachiată şi cu paltonul pe dos.

                şi norocul meu că dorm cu sufletul pe mine că

                altfel

                îl uitam şi pe el.

pe lăpuşneanu tramvaiul 100 tot încerca să intre în vorbă cu mine

dar învăţasem să nu mai alerg după tren

înainte să mă asigur că am biletul bun,

                iar biletul meu

nu era de 100,

                era pentru un tramvai care nu există sub cer.

mergeam prin oraş cu capu-n jos şi cu ochii întredeschişi şi nefocalizaţi

spre ceva nedefinit ce-n mintea mea se chema

Rai

şi arăta ca o staţie de tramvai ;

                                sau uitasem cum arăta?

de pe borduri, cerşetorii se agăţau de visele mele ;

pe marginea drumului tot număram duzi fără soţ,

şi ploaia îmi decolora de tot

hainele -care aproape deveniseră o a doua epidermă-,

căci şi umbrela uitasem s-o iau.

uitasem

ce culoare are pielea mea ascunsă în atâtea haine,

şi uitasem ce culoare au unghiile mele

de la atâta ojă albastră, mov, verde şi galbenă ;

de fapt, uitasem

ce culoare au culorile

                de la atâtea neculori.

mă oglindeam în asfalt

şi vedeam numai coloranţii ce se scurgeau de pe mine şi de pe oraş

de la ploaie.

mergeam pe jos dansând,

mergeam fugărindu-mă în bălţi şi strângând

biletul

între buricele degetelor.

şi soarele

s-a uitat ciudat la mine

când converşii mei decoloraţi s-au întâlnit pe caldarâm

cu o pereche de shoes Adio la fel de decoloraţi,

şi pe pielea mea udă am simţit îmbrăţişarea unei himere

care mirosea a cafea şi a Cola.

mi-a căutat gura cu buzele şi am simţit ceva la fel de umed ca toată ploaia

în sărutul ăla atât de cunoscut

                                şi atât de colorat

al acelui străin.

i-am zâmbit şi i-am cerut un foc şi-o ţigară ...

uitasem până şi gustul sărutului ideal
şi uitasem şi cine era

Străinul acela

cu shoes Adio care s-a bucurat atât de tare să mă-ntâlnească,

                -deşi îmi părea al naibii de cunoscut.

gândurile se vălătuceau

în plămânii mei necontenit şi mă făceau să vreau să strig

"oare ştie cineva cât eşti de incolor când

uiţi pe cine iubeai?"

doar ce terminasem ţigara când mi-am dat seama

                că am pierdut biletul ;

aşa că am renunţat şi m-am întors acasă.

                                                   şi, culmea, nu uitasem drumul.