alean de noiembrie.

-de ce taci?

-te ascultam cum respiri..

-să te las să dormi?

ştii ce lipsea în liniştea aia? un ropot de ploaie bătând ritmul la mine-n geam.

-trebuia să visez că plouă.

-nici măcar nu dormeai.

stau cu visele la masă, la o cafea. e o dimineaţă enormă şi e atât de toamnă încât fiecare frunză care cade de pe creangă în dimineaţa asta ar trebui înmormântată, cu fast. 
da, şi deşi-i aşa de toamnă, e soare afară. poleieşte-n auriu genele şi somnul de pe buze.

‚soarele îl consumăm din doi în doi, în doi..’

ba nu, nu consumăm nimic.

soarele ne consumă şi nu împreună. ci pe rând.

de ce naiba e soare?

e noiembrie şi eu vreau să plouă. pentru că la tine acolo plouă. plouă, nu?

mi-e dor de acel miros de ploaie. hai să alergăm dezbrăcaţi în ploaie.

-e prea frig.

-atunci să alergăm în ploaie îmbrăcaţi, na.

acum ar trebui să fii aici, să mă priveşti de pe partea cealaltă a mesei şi să râzi, în timp ce cafeaua se răceşte dormitând în ceaşca ta.

-dar nici măcar nu plouă.

-e, o să plouă.

vino şi adu ploaia cu tine.

dă valiza jos din pod, pune în ea nişte nori, umbrela verde a bunicii, un pachet de ţigări şi o carte de Poe.

ah, şi cele două cd'uri cu Nirvana. neapărat.

şi vino să numărăm ploi din doi în doi.

haide, c-am chef de o ţigară.

şi marea te aşteaptă, chiar dacă-i toamnă.

pe geamul deschis intră parfum de noiembrie.. am şi uitat cum miroase marea, sau ce culoare are. 

-auzi?

-ce-i?

-nimic.

în noiembrie nu contează nimic, suntem cu toţii nimic.