prea cald...

"Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. "
(Stănescu)

stau şi-mi pipăi într-o veselie zgârieturile de pe spate.

mă rotesc goală în faţa oglinzii, mă arcuiesc, îmi dau capul pe spate, ridic braţele, cobor braţele, îmi cuprind spatele, îl măsor cu privirea, mă măsor toată cu privirea...

inspir.

n-aş fi crezut că pot încăpea perfect într-o îmbrăţişare, că există îmbrăţişare să mă poată cuprinde, toată. să apere fiecare colţişor de eu de un milion de ori mai bine decat o făcea zidul...

uite c-a existat.

expir.

ştii, câteodată mă trezeam singură cuc dintr-o stare cretină de somnolenţă şi era 3 dimineaţa şi îmi lătrau o armată de câini idioţi în timpan. şi îmi doream doar să iau telefonul, să sun primul număr, şi să-i spun în prostie „te iubesc” până închide.

dar n-ai cui.

şi nu faci decât să-ţi fuţi un gol şi mai mare în suflet.

oricum nimănui nu pare că-i pasă.

şi totuşi...

pentru totuşi ăsta trăiesc acum.

nici sã scriu nu mai ºtiu. ºi poate cã e greºit sã scriu acum pentru tine. ºi n-are niciun rost. poate nici n-o sã-þi mai placã blogul meu dacã scriu atâta de direct.

stai cil cã nici mie nu-mi mai place.

dar scriu pentru cã mã simt albastrã. pentru cã mã oftic ºi pentru cã-mi lipseºti.

deşi sunt fericită

ştii tu

îmbrăţişarea de care spuneam...

acum nu mă mai trezesc noaptea ca bătută de furtuni, dar zilele...

încearcă să defineşti fericirea. 
vei vedea că toate cuvintele au cumva legătură cu „tristeţe”.