decât să-mi tocesc sufletul la colţuri lovindu-l de zid, prefer să m-aşez cu spatele la el şi să-mi aprind o ţigare. nu cred în fiinţe albe, cu plete şi înaripate care mă protejează şi nu cred în destin. eu nu mă rog ci vorbesc cu Dumnezeu. îmi sting doru-n aceeaşi scrumieră vişinie şi visele le presez în cărţi de poezii ca pe florile de mac.
m-aş trezi la 5 dimineaţa, m-aş sui în 40 şi m-aş holba la călători. nu m-aş mai da jos decât când voi fi tot suflat scrumu’ rămas din visele tuturor oamenilor din oraşu’ ăsta. şi apoi m-ar mânca’n cur să plec iar. unde să plec? nu ştiu, undeva fucking far away.
sau m-aş sui noaptea pe Capitol şi m-aş holba la luminile oraşului până n-aş mai şti cum se scrie ‚somn’. şi m-aş ruga ca nopţile să nu se mai termine, că-mi place prea mult să am în gură gust de vânt, să mă ridic pe vârfuri şi să muşc cu dinţii din noapte.
sau m-aş sui noaptea pe Capitol şi m-aş holba la luminile oraşului până n-aş mai şti cum se scrie ‚somn’. şi m-aş ruga ca nopţile să nu se mai termine, că-mi place prea mult să am în gură gust de vânt, să mă ridic pe vârfuri şi să muşc cu dinţii din noapte.
am cuib de nori în plămâni, claxoanele-mi zgârâie scoarţa cerebrală şi câinii-mi latră-n cap. îmi întind aripile la uscat.
poate că-ntr-o zi o să te trezeşti dimineaţă pe la 6 într-un lan lângă mine şi o să mă-ntrebi evaziv cum mi-a fost insomnia. da’ pân-atunci, o să mai vărs destulă vodkă pe gresia din bucătărie.
Liniştea va curge-n mine.
0 commentaires:
Trimiteți un comentariu