cuib

ploile mi-au umplut creştetul de muguri pe

mâna mea se încolăcesc vlăstari albi înfloriţi

crescuţi din podul palmei

nu mai recunosc casa în care stau iar vecinii

îşi bat câinii şi-i scot afară în stradă

nu mai ştiu cum să fug mai departe

furtuna albastră, furtuna albastră

îmi ameninţă cuibul iar

zidurile-mi se înmoaie şi se scurg ca

ceasurile lui Dali

cu plasturi pe ochi ca să nu plâng dorm

în cuiburi de viespi în cântecul de leagăn al

şerpilor şi în vis vocea veninului îmi arată trecutul mă

ucide constant şi irevocabil

în fiecare zi câte puţin

plec la drum cu 10,000 de feţe şi e tot

mai cald,

mi

-e

tot

mai

cald

rând pe rând îmi dau jos măştile una câte una ca pe cojoace

mii de copii ale mele rămân în urmă în timp ce eu mă

dezgolesc devin tot mai mică cu fiecare eu la care renunţ

închisă ca o cetate străbat pământul în picioarele goale îmi

iau zidurile după mine peste tot nopţile

îmi fac cuibare de ploi împletite şi dimineţile las

câte o mască a mea argintată în fiecare din ele şi o privesc

cum prinde viaţă

pentru ca atunci când te vei simţi gol pe dinăuntru

şi vei dormi cu plasturi pe ochi ca să nu plângi

în cuiburi de viespi în cântecul de leagăn al

şerpilor

oriunde ai fi

să-ţi poţi face un cuib în braţele mele

am încredere în tine

am încredere în tine

am încredere în tine

dezaripată (sau 10000 de morţi)

Motto:

“Iubirea este îndelung răbdătoare şi bună. Nu ţine cont de răul suferit. Îndură totul, crede totul, speră totul, suportă totul. Iubirea nu se termină niciodată.”

(1 Corinteni 13:4-8)

 

I

„Acel ce va purta pe spate aripile întregii omeniri, pe veci va fi robit de păcatele seminţiei sale şi întru mântuirea lor nici de zece ori o mie de morţi nu îi vor înceta osânda şi lua nemurirea.”

 II

vântul şopteşte încet trânteşte uşile spitalului

pe cer se conturează apusul în jurul meu morţii dansează

legată de pat cu faţa în cearşafuri

comă, sub pleoapele mele un violet psihedelic

în jurul meu plouă cu plumb topit

la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb

ascult glasul zeilor

îmi urlă în vene

„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi

e timpul să-ţi urmezi destinul
ai fost aleasă

acum şi în vecii vecilor

aleluia”

eu

aleasă de zei

şi atunci m-au dezbrăcat complet

m-au legat de mâini cu faţa la zid

şi cu biciul m-au plesnit pe fiecare umăr de zece mii de ori

III

mă tăvălesc imobilizată în adâncimi de prăpastii

o palmă ca un pumn de nisip îmi apune peste coaste

spirit murdar de sânge pe spate flutură încet

într-o baltă de noapte tremură să-şi facă loc

cu rădăcini înroşite în adâncul rănilor

reci ca gheaţa şi lungi până la sticla cerului

cum am putut greşi atât de perfect

să port în spate asemenea beatitudine

mefistofelice păcate deghizate-n aripi

zeilor vă mulţumesc pentru arta durerii

copleşită de nemurire

eu

carne şi sânge, aer şi apă, flăcări şi aripi

zece mii de perechi de aripi

zece mii de jumătăţi şi coloana vertebrală ca o oglindă

viaţa mea a început acum

a început

am început să trăiesc

acum sunt destinul, sunt justiţia, sunt nemurirea

the Chosen One, the Heir of Elohim, the Word and the Saviour

sunt vie

vie

vie

vie

IV

tu eşti spiritul ales

despre care zeii au scrijelit cu unghia pe cerul olimpului

destinul tău scris în urmele de paşi de pe muntele sinai

heră, isis, magdalenă

întinde-ţi aripile

cară-ţi povara

suportă durerea şi înfrânge singurătatea

vânată de cei ce nu vor înţelege

vei bântui de-a pururea hărţuită de vremuri

nu te va ucide nicio sabie, niciun glonte, nicio piatră

priveşte-ţi zeii în ochi

căci nu o să ţi-i mai vezi niciodată

V

sunt blestemată să le suport până la capăt ocările

fugi şi plângi la sânul maică-tii

port povara a zece mii de aripi pe fiecare umăr

ridică-te de jos nu te mai scânci atât

nu o să-mi dea moartea niciodată

vei cânta şi vei juca plesnită pe spate cu nuiele de salcie

nu sunt un atavism al sanctităţii lor

cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?

o să-i las dracului pe toţi să mă scuipe în obraz

te trezeşti în fiecare dimineaţă blestemându-ti nemurirea

poate dacă mă năşteam noaptea aş fi avut ochii negrii

poate dacă te năşteai ziua ai fi avut aripile albe

prometeu

andromeda

zeus

nu mai tremura atât de purgatoriu nu o să scapi

vând bilete la toate cele zece mii de execuţii ce mă aşteaptă

te vor obliga să vezi sfârşitul lumii înainte să mori

mă doare în cur de sfârşitul vostru

te vor face să joci ca ursul pe jăratic

e prea mult pentru mine, lasă-mă să uit

oricum cu aripile alea nu o să reuşeşti niciodată să fugi

te implor, lasă-mă să uit

mănâncă-ţi rahatul până la sfârşit

le-au tăiat vârful nu pot zbura cu ele, nu pot

prăbuşeştete cu onoare şi lasă viermii să te mănânce

răneşte-mă ce mai aştepţi

ţi-am mai spus vreodată că ai nevoie de durere ca de electroşoc când eşti în comă

pocneşte-mi inima până nu e prea târziu

fericită n-o să poţi fi până nu-ţi duci până la capăt crucea

cele mai uşoare inimi s-au născut în cele mai negre închisori

vrei să ştii de ce corbii zboară deja de săptămâni deasupra capului tău de sfinx

n-am avut niciodată ochii negrii

în visele mele nu erai tu

au rămas doar mirişti acolo unde-mi apuneau cândva pleoapele

cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?

am la dispoziţie zece mii de speranţe deşarte

zece mii de ani mai ai de trăit şi va dura la infinit

zece mii de perechi de aripi ai de smuls de pe omoplaţii mei

duhneşti a uter şi a căldură şi mă scârbeşti

hai să dansăm zâmbind strâmb cu un ochi în cer şi unul în pământ

acum trebuie să te scufunzi în mare, trebuie să mori, promit că nu o să doară

nu vreau să înebunesc, nu vreau să mă înec, nu vreau nu vreau

m-am gândit că-ţi era cald

asta e pedeapsa pentru că mătur cu bocancii muşuroaiele de furnici

te urăsc, te urăsc cu aripile tale cu tot

încep să mă complac

cum dracu poţi să mori pentru ceva ce a murit deja

în mlaştină se scaldă doar câinii vagabonzi

cum dracu poţi să speri la ceva de la mine

de ce nenorocitule, de ce e cerul albastru

de ce dracu vrei să mai iubeşti

eroii mor de o mie de ori eu am mai am de murit zece mii

numai un prost crede în eroi

toată viaţa ai crezut că tizul tău e dumnezeu

numai un prost crede în dumnezei

dar niciun dumnezeu nu mă mai scapă acum

vrei să ştii de ce toate curvele din lume seamănă cu tine

îmi promit moartea după ce îmi recapăt libertatea

vrei să ştii de ce mă laşi să-ţi fut toate visele

fericirea mea e o demenţă

libertatea ta e un gunoi

dintotdeauna am iubit pe cine am vrut şi am urât pe cine am vrut

ce păcat că pe mine nu poţi înceta să mă iubeşti

o să mă mai îmbolnăvesc oare de acelaşi cancer de zece mii de ori?

te dor aripile de la rădăcină îţi urlă porii de durere

mi-e sete,mi-e atât de sete

te poftesc să te îneci

cred că m-am vindecat de insomnie

felicitări mai ai nouă mii nouă sute nouăj’nouă de morţi de trăit

VI

căci cel mai puternic salvator şi cel mai mare ucigaş

însuşi Cuvântul

era arma muritorului

sfarmă lanţurile lasă valuri să se spargă de mal

„visul nemuritorului

Doamne dăruieşte-i libertatea

ascultă-mă, ia-mă pe mine

izbăvitorul a nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de păcate

în locul ei

zece mii de morţi eşuate

criminalul unui unic suflet

paralizat în palma mea

pe pământ nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de perechi de aripi

zbătându-se în mormane de cenuşă

ia-mă pe mine

ia-mă pe mine”

VII

vântul şopteşte încet trânteşte uşile spiritului

pe cer se conturează răsăritul în jurul meu zece mii de măşti dansează

legată de pat cu faţa către cer

catatonie, sub pleoapele mele un violet psihedelic

în jurul meu plouă mărunt

la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb

ascult glasul Mântuitorului

îmi sărută pleoapele, a fost mereu acolo

„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi

şi ti-ai trăit destinul

ai fost aleasă să mori de zece mii de ori

acum s-a terminat

aleluia”

liberă,

în sfârşit liberă

şi atunci m-a dezbrăcat complet

m-a ţinut de mâini cu caldă gingăşie

şi m-a sărutat pe fiecare umăr de zece mii de ori

inside the city of glass

 (fotografia ii aparține lui Martin Stranka)

 

Se întoarce şi aruncă o privire în jurul său. Câinele lui îl priveşte din vârful patului, cu un aer judecătoresc, de martir şi de sfinx. Pentru o clipă, el regăseşte în ochii calzi şi negrii ai prietenului său cu inimă de aur acea sclipire care îl făcea cândva să se simtă iubit. Se aruncă în pat şi cuprinde cu braţele gâtul viguros al câinelui. Hohotind. Animalul îi linge lacrimile de pe faţă şi îi împinge încetişor obrajii cu nasul umed. Îl îmbărbătează.

El zâmbeşte.

Îşi lasă telefonul, chitara şi ghiozdanul şi pleacă doar cu un pachet de Lucky în buzunar.

Oraşul e pustiu.

Ieşind din bloc, aerul îl loveşte în faţă, şi un sentiment scelerat de goliciune sufletească îl face să-şi înfigă adânc mâinile în buzunarele pline de frimituri şi jeg şi să strângă umerii, încercând să se ascundă în reverul slinos al sacoului de oraşul uriaş şi impunător. Vântul s-a trezit cu un vuiet, şi oraşul miroase a umezeală şi gaz de eşapament, ca în fiecare dimineaţă. Chiar şi ambulanţa se aude prelung, undeva în fundul minţii lui. Soarele stă să răsară şi intersecţia-i îngheţată şi viscerală în lumina rece. De parcă ar călca pe carne şi muşchi, aşa freamătă asfaltul sub paşii lui. Şi pare să-l înghită.

În staţia de 100, parcă vede pentru prima dată ciudatul indicator cu numele staţiei. Staţia Trocadero. I se pare străină, înfricoşatoare, ireală. De parcă e prima dată când o vede şi-i prevesteşte o nenorocire. Se simte pustiit şi dezrădăcinat. Amorţeala îl face să nici nu mai simtă fumul ţigării-n plămân, se simte îngheţat şi rătăcit. Un mort umblător. O pungă soioasă de plastic zburând cu graţie într-o boare apatică. Ţigara pare că-l trădează căci gustul iubit de fum îi pare dintr-o dată mucegăit şi greţos; până şi metalul brichetei continuă să fie rece, deşi se află de o veşnicie în mâna lui. De o veşnicie aşteaptă autobuzul 100. De o veşnicie ochii câinelui său îi persistă în gând, da parcă l-ar vâna. Trei perechi de ochi, toate ale lui. De parcă un câine cu trei capete i-ar sufla în ceafă. Se sperie de imaginea ce i se conturase-n cap. Tresare. De o veşnicie persistă gustul ăla oribil în gura lui. Şi de o veşnicie nu a trecut nicio maşină pe Lăpuşneanu. De parcă nu ar fi existat niciodată maşini. Niciodată.

Priveşte de-a lungul bulevardului. Linişte. Dintr-o dată, ochii lui disting un miraj, o fată morgană. O ceaţă neclară vine spre el, din punctul acela în care converge tot oraşul. Simte mirajul cum aleargă spre el, şi tensiunea-i apăsă timpanele cu tone de linişte. Înecându-l în linişte. Un val imens de apă inundă toată intersecţia. Nivelul i se ridică încet, ajungându-i până la genunchi. Clară, rece şi liniştită, apa nu face niciun fel de val în jurul picioarelor lui, ca şi cum el ar fi imaterial. Ca şi cum el n-ar fi. Rămâne pe loc, mut, de teamă să nu-i strice impecabila suprafaţă. Şi dintr-o dată, pe faţa ei mătăsoasă, observă mici cerculeţe concentrice, tot mai multe şi mai dese. Ca şi cum ar ploua. Picuri mici ca o părere încep să urce către cer. Plouă de jos în sus, într-adevăr plouă de jos în sus.

El scăpă ţigara din gură, cuprins de un spasm. O priveşte cum cade în apă şi se stinge, iar fâsâitul ei îl asurzeşte. Întinde mâna către blocul inert de apă, o priveşte câteva clipe –tot o veşnicie– dar nu se încumetă să o atingă. Frica omului condamnat la moarte ca nu cumva în drum spre eşafod să i se întâmple vreun accident. Ridică privirea şi în faţa lui vede autobuzul 100.

Autobuzul porneşte vibrând, fără un sunet. Un vuiet sacadat îi ţiuie-n cap, de parcă autobuzul ar fi fost izolat fonic. Singur în autobuz, printre barele şi curelele roase de piele care atârnă, se simte mic. Se aşează pe unul din scaunele îmbibate de transpiraţie şi îşi pune mâinile pe genunchi. Rotindu-şi ochii, priveşte către cabina şoferului; prin geam, şoferul se distinge ca o siluetă neagră, impersonală. Pentru o clipă i se pare că vede prin el – că vede volanul şi bordul. Strânge din dinţi şi din nou simte gustul mucegăit şi greţos; pentru o clipă, prin mintea lui fulgeră gândul că ăsta e gustul pe care ar trebui să-l aibă otrava.

Întoarce privirea şi realizează că autobuzul e plin de umbre. Se întind pe jos, pe scaune, se sprijinesc de pereţi. Deschide ochii larg şi le priveşte cu spaimă, cu respiraţia întretăiată. Una dintre ele dă să se aşeze peste el, şi el urlă din răsputeri. Autobuzul opreşte.

A ajuns la gară.

Intră în clădirea gării în viteză. Aşteptând în faţa ghişeului de bilete, realizează că blugii şi tenişii îi sunt fleaşcă. O mână nevăzută deschide brusc ghişeul şi aprinde lumina. Prin geamul mat se vede doar o siluetă neagră, impersonală. El ridică privirea, uitând de tenişi. O voce androgină răsună prin microfon.

-Bună dimineaţa, cu ce te pot ajuta?

-Un bilet.

-Pentru?

-Ce tren pleacă cel mai repede?

-În ce direcţie?

-Oriunde.

-Nu avem trenuri cu destinaţia oriunde.

-Atunci nicăieri.

Persoana din spatele ghişeului îi intinde un bilet. El se scormoneşte în buzunare, scoate câteva hârtii şi le aruncă fără să le numere. Pe peron îşi aprinde o ţigare. Aparent, gustul mucegait şi oribil fusese o iluzie. Trenul apare pufăind şi scârţâind, şi se opreşte cu uşa vagonului în dreptul lui. Uşa  se deschide cu un scârţâit, pregătindu-se să-l înghită, dezvelind două trepte metalice, funebre şi impersonale. Vântul bate încet şi peronul e pustiu. O linişte fluidă, aproape ţiuitoare, cuprinde gara. Trenul stă pe loc. Se uită lung, căutându-i ultimul vagon ascuns în ceaţă, dar nu-i în stare să-l vadă, cum nu reuşeşte să vadă niciun călător coborând. Timp de încă o veşnicie, stă lângă scară uitându-se fix.Un glas neauzit îl îndeamnă să nu urce, şi frica îl pătrunde precum frigul şi umezeala. Picioarele i se par atât de grele. Apa îmbibată în teneşii lui ar putea cântări şi tone. Încă odată se găseşte blocat de spaimă, incapabil să se mişte. Ca şi în faţa apei. Ca şi în autobuz. Ca şi-n viaţă. Strânge din dinţi. Îşi pipăie buzunarul. Ţigările îl aşteaptă, iar bricheta e tot la gât. Trenul stă pe loc, ca şi cum n-ar trebui să mai ponească niciodată. Poate chiar acest anume gând îl face să se decidă.

Se urcă în tren; uşa se închide imediat în urma lui – îl aştepta. Se opreşte pe coridor şi se spirijină de geam. Îşi aprinde o ţigare, apoi scoate din buzunarul sacoului biletul şi-l priveşte atent. Pare ros şi învechit de timp, şi nu are înscrisă nicio dată şi nicio destinaţie. Îl strânge în pumn. Priveşte în jos.

Tenişii lui erau uscaţi, vagonul era plin de umbre.

Trenul plecă, lăsând în urmă oraşul inundat şi pustiu.

( g-leom.deviantart.com )

26-10-2011. textul este un fragment din ceva mare ce va urma. atmosferă inspirată şi de un amalgam de vise şi coşmaruri. l-am postat de-abia acum pentru că de-abia acum am început să îl pot suporta. textul ăsta e viu, e prea viu, e prea mult pentru mine. textul ăsta m-a scris pe mine, nu eu pe el. personal, îl consider în mod incontestabil cel mai bun text al meu. ah,și melodia este un must pentru moodul textului.

dedicat lui G. pentru că scrie minunat. (ca să vezi că şi eu scriu proză prea poetică şi prea ambiguă câteodată.)

şi de asemenea, dedicat acelui cineva care nu se simte niciodată.