observaţie

în fiecare zi respirăm acelaşi aer, tragem aceeaşi apă la toaletă şi la nesfârşit fumăm aceeaşi ţigare la aceeaşi oră, privind în gol la acelaşi apus şters şi singuratic ca şi ieri.

4:59

decât să-mi tocesc sufletul la colţuri lovindu-l de zid, prefer să m-aşez cu spatele la el şi să-mi aprind o ţigare. nu cred în fiinţe albe, cu plete şi  înaripate care mă protejează şi nu cred în destin. eu nu mă rog ci vorbesc cu Dumnezeu. îmi sting doru-n aceeaşi scrumieră vişinie şi visele le presez în cărţi de poezii ca pe florile de mac.

m-aş trezi la 5 dimineaţa, m-aş sui în 40 şi m-aş holba la călători. nu m-aş mai da jos decât când voi fi tot suflat scrumu’ rămas din visele tuturor oamenilor din oraşu’ ăsta. şi apoi m-ar mânca’n cur să plec iar. unde să plec? nu ştiu, undeva fucking far away.
sau m-aş sui noaptea pe Capitol şi m-aş holba la luminile oraşului până n-aş mai şti cum se scrie ‚somn’. şi m-aş ruga ca nopţile să nu se mai termine, că-mi place prea mult să am în gură gust de vânt, să mă ridic pe vârfuri şi să muşc cu dinţii din noapte.  

am cuib de nori în plămâni, claxoanele-mi zgârâie scoarţa cerebrală şi câinii-mi latră-n cap. îmi întind aripile la uscat.  

poate că-ntr-o zi o să te trezeşti dimineaţă pe la 6 într-un lan lângă mine şi o să mă-ntrebi evaziv cum mi-a fost insomnia. da’ pân-atunci, o să mai vărs destulă vodkă pe gresia din bucătărie.

Liniştea va curge-n mine. 

the wall II

Aerul dens din cameră mirosea a amintiri şi a praf răscolit. Un frig subtil, voalat tremura în aer, trezind un fior care mi se vălătucea în cutia toracică  şi urca până untre omoplaţi. Pe pereţi se deşira lumina în forme geometrice, într-o nuantă  de galben-oranj ce făcea zecile de chipuri din fotografiile de pe pereţi să rânjească ca drogaţii. Sprijinită de pervaz, ascultam cum tăcerea de afară fâsâia ca un televizor vechi, cu tub. Din când în când un ţipăt de pescăruş răsuna ca o mână zgâriind tabla cu unghiile, şi-n liniştea aia de cavou timpanele dureau atât de tare că simţeam în gură gust de sânge.

Pe geam oraşul se arăta pustiu şi inert, doar vântul spulbera ambalajele mărunţite ce mi se păreau că-s aceleaşi de când eram copil. Prin vitrinele de la micile magazine se vedeau galantare goale şi postere decolorate atârnau zdrenţuite de ziduri. Pe trotuare nenăscuţii oameni păşeau la braţ cu morţii, şi urmele paşilor lor se adânceau în asfalt. Totul gemea şi oraşul răsufla sub greutatea a sute de metri cubi de timp.

Umbrele copacilor de vizavi tremurau pe perdeaua crem şi soarele apunea distant şi decolorat ca un bec de neon. Pe cer scria cu majuscule „SINGURĂTATE” şi odată cu trena deşirată şi decolorată a soarelui un strat de clăbuci gri-lăptoşi de fum îl acopereau. Auzeam, din spate, cum noaptea se scurgea ca cerneala peste hârtia de calc a văzduhului, aşa cum îţi auzi sângele curgând dintr-o rană.

M-am apropiat de pat –cuib improvizat de scame şi plăpumi şi feţe de pernă trântite pe jos. Cearceafurile se desfăşurau ca epava unei perechi de aripi, iar lumina gălbuie le făcea să pară murdare. Le-am dat la o parte, m-am aruncat pe saltea şi praful s-a ridicat sclipind.

Fără straturile de aşternuturi apretate, salteaua avea un iz persistent şi înţepător, de praf şi vechi, dar deliciul însă era un miros şters de transpiraţie amestecat cu multe generaţii de ape de colonie, fiecare din ele mai puternică pe un anumit petic al saltelei şi, gradual, transformându-se în alta. Chircită şi plimbându-mi nasul de-a lungul vastităţii de pânză, pe alocuri simţeam câte o combinaţie încă intensă între un parfum de bărbat şi unul de damă şi începeam să-mi imaginez cum arătau cei doi, dacă au făcut dragoste sau doar au dormit împreună, sau dacă nu sunt doar două mirosuri de la doi oameni care nici măcar nu s-au cunoscut. Da, poate au fost doar nişte oaspeţi ce au dormit pe saltea câte o noapte la 10 ani interval, dar care ar fi mirosit superb împreună..

Un nod mi s-a-nchegat în gât. Mă gândeam la iubire. Dacă aş fi avut o cuşcă, m-aş fi închis în ea şi aş fi aruncat cheia. Am sfârşit prin a-mi zgândări amintirile de pe suflet, cum dai la o parte coaja de la o rană nevindecată încă. Pătasem tot cerul cu sânge şi peste clădirile tăcute ca mausoleele picurau slăbiciunile mele.

Dar asta nu înseamnă c-am recunoscut că aveam nevoie de cineva care să treacă să fumăm o ţigare şi să-i povestesc despre cum se vede apusul de la mine. La fel cum nu vom recunoaşte că suntem morbid de singuratici, că intrăm în camerele noastre ca-ntr-un cavou şi că ne cojim amintirile cu unghiile. La fel cum nu o să ieşim niciodată la o bere să povestim până lăsăm trecutul în urmă, la fel cum fiecare din noi va prefera să coboare la 3 dimineaţa în bucătărie şi să dea peste cap o sticlă de votcă, fa fel nici nu o să dărâmăm vreodată zidurile din jurul sufletelor noastre din cauză că suntem prea închişi în noi...

9:14

       azi noapte am visat-o pe prietena mea din copilărie.

a apărut pur şi simplu în faţa mea pe aleea pavată cu bucăţi de suflet din faţa blocului galben al bunicilor, zburdând prin stropitorile pe care eu le uram când eram mici. nu am mai văzut-o de pe vremea când nu aveam voie să mă uit până seara la televizor şi mergeam cu bunicii cu tramvaiul.

timpul trecuse peste mine în toţi anii ăştia, pielea îmi mirosea a fum şi a sex, iar ea rămăsese mică, scundă, bucălată şi cu rochiţă roşie. o priveam de sus cu uimire, ca pe o minune a naturii, cum priveam când eram copil oamenii înalţi. mi-a ştes lacrimile cu mâna şi-mi zburda prin părul roşcat, cu picioarele goale şi cântând.

m-a întrebat dacă am găsit pe cineva cu care să locuiesc în căsuţa din lanul meu de secară. nu i-am răspuns, dar ea m-a luat în braţe şi m-a strâns tare, ca şi cum ştia că au trecut atâtea zile în care nu m-a ţinut nimeni în braţe. şi în clipa aia am realizat că am crescut.

ai fost prima persoana care mi-a frânt inima când ai plecat în Canada fără să mă iei cu tine. pe atunci credeam că-ţi încap în valize.

      sunt 10 ani de atunci.
oare ai crescut sau vei rămâne mereu copil?

mi-e dor să-mi suni la interfon la 9:14 în fiecare dimineaţă.