dezaripată (sau 10000 de morţi)

Motto:

“Iubirea este îndelung răbdătoare şi bună. Nu ţine cont de răul suferit. Îndură totul, crede totul, speră totul, suportă totul. Iubirea nu se termină niciodată.”

(1 Corinteni 13:4-8)

 

I

„Acel ce va purta pe spate aripile întregii omeniri, pe veci va fi robit de păcatele seminţiei sale şi întru mântuirea lor nici de zece ori o mie de morţi nu îi vor înceta osânda şi lua nemurirea.”

 II

vântul şopteşte încet trânteşte uşile spitalului

pe cer se conturează apusul în jurul meu morţii dansează

legată de pat cu faţa în cearşafuri

comă, sub pleoapele mele un violet psihedelic

în jurul meu plouă cu plumb topit

la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb

ascult glasul zeilor

îmi urlă în vene

„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi

e timpul să-ţi urmezi destinul
ai fost aleasă

acum şi în vecii vecilor

aleluia”

eu

aleasă de zei

şi atunci m-au dezbrăcat complet

m-au legat de mâini cu faţa la zid

şi cu biciul m-au plesnit pe fiecare umăr de zece mii de ori

III

mă tăvălesc imobilizată în adâncimi de prăpastii

o palmă ca un pumn de nisip îmi apune peste coaste

spirit murdar de sânge pe spate flutură încet

într-o baltă de noapte tremură să-şi facă loc

cu rădăcini înroşite în adâncul rănilor

reci ca gheaţa şi lungi până la sticla cerului

cum am putut greşi atât de perfect

să port în spate asemenea beatitudine

mefistofelice păcate deghizate-n aripi

zeilor vă mulţumesc pentru arta durerii

copleşită de nemurire

eu

carne şi sânge, aer şi apă, flăcări şi aripi

zece mii de perechi de aripi

zece mii de jumătăţi şi coloana vertebrală ca o oglindă

viaţa mea a început acum

a început

am început să trăiesc

acum sunt destinul, sunt justiţia, sunt nemurirea

the Chosen One, the Heir of Elohim, the Word and the Saviour

sunt vie

vie

vie

vie

IV

tu eşti spiritul ales

despre care zeii au scrijelit cu unghia pe cerul olimpului

destinul tău scris în urmele de paşi de pe muntele sinai

heră, isis, magdalenă

întinde-ţi aripile

cară-ţi povara

suportă durerea şi înfrânge singurătatea

vânată de cei ce nu vor înţelege

vei bântui de-a pururea hărţuită de vremuri

nu te va ucide nicio sabie, niciun glonte, nicio piatră

priveşte-ţi zeii în ochi

căci nu o să ţi-i mai vezi niciodată

V

sunt blestemată să le suport până la capăt ocările

fugi şi plângi la sânul maică-tii

port povara a zece mii de aripi pe fiecare umăr

ridică-te de jos nu te mai scânci atât

nu o să-mi dea moartea niciodată

vei cânta şi vei juca plesnită pe spate cu nuiele de salcie

nu sunt un atavism al sanctităţii lor

cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?

o să-i las dracului pe toţi să mă scuipe în obraz

te trezeşti în fiecare dimineaţă blestemându-ti nemurirea

poate dacă mă năşteam noaptea aş fi avut ochii negrii

poate dacă te năşteai ziua ai fi avut aripile albe

prometeu

andromeda

zeus

nu mai tremura atât de purgatoriu nu o să scapi

vând bilete la toate cele zece mii de execuţii ce mă aşteaptă

te vor obliga să vezi sfârşitul lumii înainte să mori

mă doare în cur de sfârşitul vostru

te vor face să joci ca ursul pe jăratic

e prea mult pentru mine, lasă-mă să uit

oricum cu aripile alea nu o să reuşeşti niciodată să fugi

te implor, lasă-mă să uit

mănâncă-ţi rahatul până la sfârşit

le-au tăiat vârful nu pot zbura cu ele, nu pot

prăbuşeştete cu onoare şi lasă viermii să te mănânce

răneşte-mă ce mai aştepţi

ţi-am mai spus vreodată că ai nevoie de durere ca de electroşoc când eşti în comă

pocneşte-mi inima până nu e prea târziu

fericită n-o să poţi fi până nu-ţi duci până la capăt crucea

cele mai uşoare inimi s-au născut în cele mai negre închisori

vrei să ştii de ce corbii zboară deja de săptămâni deasupra capului tău de sfinx

n-am avut niciodată ochii negrii

în visele mele nu erai tu

au rămas doar mirişti acolo unde-mi apuneau cândva pleoapele

cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?

am la dispoziţie zece mii de speranţe deşarte

zece mii de ani mai ai de trăit şi va dura la infinit

zece mii de perechi de aripi ai de smuls de pe omoplaţii mei

duhneşti a uter şi a căldură şi mă scârbeşti

hai să dansăm zâmbind strâmb cu un ochi în cer şi unul în pământ

acum trebuie să te scufunzi în mare, trebuie să mori, promit că nu o să doară

nu vreau să înebunesc, nu vreau să mă înec, nu vreau nu vreau

m-am gândit că-ţi era cald

asta e pedeapsa pentru că mătur cu bocancii muşuroaiele de furnici

te urăsc, te urăsc cu aripile tale cu tot

încep să mă complac

cum dracu poţi să mori pentru ceva ce a murit deja

în mlaştină se scaldă doar câinii vagabonzi

cum dracu poţi să speri la ceva de la mine

de ce nenorocitule, de ce e cerul albastru

de ce dracu vrei să mai iubeşti

eroii mor de o mie de ori eu am mai am de murit zece mii

numai un prost crede în eroi

toată viaţa ai crezut că tizul tău e dumnezeu

numai un prost crede în dumnezei

dar niciun dumnezeu nu mă mai scapă acum

vrei să ştii de ce toate curvele din lume seamănă cu tine

îmi promit moartea după ce îmi recapăt libertatea

vrei să ştii de ce mă laşi să-ţi fut toate visele

fericirea mea e o demenţă

libertatea ta e un gunoi

dintotdeauna am iubit pe cine am vrut şi am urât pe cine am vrut

ce păcat că pe mine nu poţi înceta să mă iubeşti

o să mă mai îmbolnăvesc oare de acelaşi cancer de zece mii de ori?

te dor aripile de la rădăcină îţi urlă porii de durere

mi-e sete,mi-e atât de sete

te poftesc să te îneci

cred că m-am vindecat de insomnie

felicitări mai ai nouă mii nouă sute nouăj’nouă de morţi de trăit

VI

căci cel mai puternic salvator şi cel mai mare ucigaş

însuşi Cuvântul

era arma muritorului

sfarmă lanţurile lasă valuri să se spargă de mal

„visul nemuritorului

Doamne dăruieşte-i libertatea

ascultă-mă, ia-mă pe mine

izbăvitorul a nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de păcate

în locul ei

zece mii de morţi eşuate

criminalul unui unic suflet

paralizat în palma mea

pe pământ nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de perechi de aripi

zbătându-se în mormane de cenuşă

ia-mă pe mine

ia-mă pe mine”

VII

vântul şopteşte încet trânteşte uşile spiritului

pe cer se conturează răsăritul în jurul meu zece mii de măşti dansează

legată de pat cu faţa către cer

catatonie, sub pleoapele mele un violet psihedelic

în jurul meu plouă mărunt

la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb

ascult glasul Mântuitorului

îmi sărută pleoapele, a fost mereu acolo

„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi

şi ti-ai trăit destinul

ai fost aleasă să mori de zece mii de ori

acum s-a terminat

aleluia”

liberă,

în sfârşit liberă

şi atunci m-a dezbrăcat complet

m-a ţinut de mâini cu caldă gingăşie

şi m-a sărutat pe fiecare umăr de zece mii de ori