cântecul unui suflet decolorat

am fugit eu odată de acasă fără ghiozdan,

uitasem până şi să-mi pun şireturi la converşi;

m-am trezit de dimineaţă şi am plecat

nemachiată şi cu paltonul pe dos.

                şi norocul meu că dorm cu sufletul pe mine că

                altfel

                îl uitam şi pe el.

pe lăpuşneanu tramvaiul 100 tot încerca să intre în vorbă cu mine

dar învăţasem să nu mai alerg după tren

înainte să mă asigur că am biletul bun,

                iar biletul meu

nu era de 100,

                era pentru un tramvai care nu există sub cer.

mergeam prin oraş cu capu-n jos şi cu ochii întredeschişi şi nefocalizaţi

spre ceva nedefinit ce-n mintea mea se chema

Rai

şi arăta ca o staţie de tramvai ;

                                sau uitasem cum arăta?

de pe borduri, cerşetorii se agăţau de visele mele ;

pe marginea drumului tot număram duzi fără soţ,

şi ploaia îmi decolora de tot

hainele -care aproape deveniseră o a doua epidermă-,

căci şi umbrela uitasem s-o iau.

uitasem

ce culoare are pielea mea ascunsă în atâtea haine,

şi uitasem ce culoare au unghiile mele

de la atâta ojă albastră, mov, verde şi galbenă ;

de fapt, uitasem

ce culoare au culorile

                de la atâtea neculori.

mă oglindeam în asfalt

şi vedeam numai coloranţii ce se scurgeau de pe mine şi de pe oraş

de la ploaie.

mergeam pe jos dansând,

mergeam fugărindu-mă în bălţi şi strângând

biletul

între buricele degetelor.

şi soarele

s-a uitat ciudat la mine

când converşii mei decoloraţi s-au întâlnit pe caldarâm

cu o pereche de shoes Adio la fel de decoloraţi,

şi pe pielea mea udă am simţit îmbrăţişarea unei himere

care mirosea a cafea şi a Cola.

mi-a căutat gura cu buzele şi am simţit ceva la fel de umed ca toată ploaia

în sărutul ăla atât de cunoscut

                                şi atât de colorat

al acelui străin.

i-am zâmbit şi i-am cerut un foc şi-o ţigară ...

uitasem până şi gustul sărutului ideal
şi uitasem şi cine era

Străinul acela

cu shoes Adio care s-a bucurat atât de tare să mă-ntâlnească,

                -deşi îmi părea al naibii de cunoscut.

gândurile se vălătuceau

în plămânii mei necontenit şi mă făceau să vreau să strig

"oare ştie cineva cât eşti de incolor când

uiţi pe cine iubeai?"

doar ce terminasem ţigara când mi-am dat seama

                că am pierdut biletul ;

aşa că am renunţat şi m-am întors acasă.

                                                   şi, culmea, nu uitasem drumul.