Awake

Pe retină mi se proiectează petice de răsărit. Un amalgam de zgomote solide de motoare, lătrături şi uşi trântite m-apasă pe timpan. Prima chestie pe care-o disting clar în fiecare dimineaţă e sirena unei ambulanţe. În fiecare zi aceeaşi ambulanţă, trecând cu aceeaşi viteză pe Lăpuşneanu la aceeaşi oră şi prin aceleaşi deliruri matinale. Apoi mă întorc pe partea ailaltă şi-l văd pe Charlie pe jumătate tolănit în pat lângă mine, privindu-mă în singurul fel care m-a făcut vreodată să mă simt iubit.

Vlad s-a trezit mereu înainte de răsărit, şi de ani de zile îi povesteşte câinelui, de-a fir a păr, toate visele. Se droghează zilnic cu mirosul de umezeală şi gaz de eşapament care se ridică până la balconul lui şi i se pare că asfaltul, la câteva minute înainte să răsară soarele, are aceeaşi culoare ca pânza pe care sunt pictate visele.

Vlad stă la 3. În fiecare dimineaţă iese pe balcon şi se apleacă peste pervaz până nu mai atinge podeaua cu tălpile. Face asta de când a reuşit prima dată să ajungă până la geam. Stă aşa atârnat, cu capu-n jos, cu ţigara-n colţu’ gurii şi ascultă gălăgia de jos, până când scrumul începe să-i pice singur din ţigară. Oamenii trec pe trotuar, se holbează la el şi-l fac un ciudat, dar lui nu-i pasă.

Două babe, trecând, îşi ridică poticnit braţele şi-şi deşiră coloana doar ca să m-arate cu degetu’.

Da’ duce-ţi-vă naibii! Pot să mă şi masturbez la balcon dacă am chef, atunci ce-o să mai ziceţi?

Termin de fumat şi mă-ntorc în cameră. O văd pe mama contopită-n cadrul uşii. Încă vine-n fiecare dimineaţă să vadă dacă m-am trezit.

-Iar ai dormit cu geamul deschis şi fără cămaşă, o să răceşti..

Nu-i zic nimic. Trec pe lângă ea, ea mă opreşte cu mâna şi mă mângâie pe păr, pe umeri, unde apucă. Câteva secunde de tandreţe pe zi, atât. Apoi iese în hol, se machiază, îşi aranjează părul şi se pregăteşte să plece. O chem să ia o gură de cafea. N-are timp.

-Vezi că azi întarzii! imi strigă şi iese. Stau sprijinit de uşă, cu cafeaua-n mână şi-o urmăresc cu privirea. A luat-o pe scări, cu tocurile ciocănind sacadat pe treptele pline de mâzgă şi noroi întărit. Casa scării miroase a mucegai. Încui uşa în urma ei. Oricum până mâine dimineaţă n-o mai văd.

 Pe tata nu l-am mai văzut de patru ani, de când a venit ultima dată să-i ceară mamei bani. Foarte rar îl văzusem dormind acasă, deşi el mă trezea în fiecare zi să văd răsăritul. Ieşeam dimineaţa pe balcon, iar el îşi aprindea un Lucky roşu şi-mi spunea:

-Vlad băiete, ce mă fac io cu maică-ta?

Într-o dimineaţă m-am trezit eu singur. Era la puţin timp după ce mă apucasem de fumat, şi tata ştia.

Ţipau.

-Mă doare pe mine fix undeva că tu nu ai bani.

-Bine atunci, ţine-i şi scarpină-te-n cur cu ei.

S-au auzit apoi nişte înjurături, zgomote grele, apoi tata a intrat la mine, mi-a atuncat câteva cuvinte fără noimă şi pachetul de Lucky şi a plecat.

După câteva minute m-am dus la mama. Stătea jos, sprijinită de perete. Avea ochii bulbucaţi, încastraţi în orbitele scheletice, mari ca boltele bisericilor. Albul ochiului devenise trandafiriu şi pelicule de lacrimi îi intunecau ca o cataractă. Gresia urla de sub ea. Mi-am zis: asta nu-i mama.

Nici nu l-am urât pe el, nici nu mi-a fost milă de ea. Doar i-am detestat pe amândoi. Poate că-ntr-o zi o să-l văd din nou pe tata aşa cum mi-l amintesc, înalt şi distins şi cu sprâncenele dese şi gri. Şi poate că-ntr-o zi o s-o văd şi pe mama din nou crudă ca un boboc şi o să mă cuibăresc în abdomenul ei..

S-a ridicat brusc. Şi-a umflat piepltul şi şi-a îndreptat spatele, şi cu ambele mâini şi-a dat părul lung pe spate, pieptănându-şi pletele cu degetele. Cu braţele întinse ca nişte aripi şi privind de sus, se ridicase încet pe vârfuri şi începuse să mimeze că ridică maşinile şi oamenii în palmă. Emana raze pe geam cu trupul lui pe post de soare. Se droga cu oraşul îndesat intr-o seringă şi băgată adânc în venă. Câinele îl privea încordat, fără să mişte. Vlad încerca zilnic să se sinucidă. Şi zilnic renăştea.

Lui Vlad nu i-a plăcut niciodată numele lui. I se părea că pus împreuna cu ‚te iubesc’ sună aiurea. Vlad ar fi vrut să-l cheme Mircea. Îl mai chema înca cumva, dar nu-şi amintea cum. Mereu uita detaliul ăsta. Oricum, ştia sigur că celălalt nume al lui nu era Mircea. Îl enervau toţi oamenii pe care-i ştia şi-i chema Mircea, pentru că erau toţi proşti şi răi.

Şi pe tatăl lui Vlad îl chema Mircea. Dar el nu se gândea mai niciodată la asta.

„Cânt la chitară pentru că curbele ei line îmi amintesc de poziţiile în care tata o îmbrăţişa pe mama demult, în serile de mai, când dansau tango în sufragerie şi eu mă uitam prin uşa întredeschisă.

Mi-am tăiat blugii în genunchi şi-i port cu sacou pentru că mă fac să mă simt mai frumos. Şi mi-am lăsat părul lung ca să pot face fleaşcă parchetul în cameră după ce fac duş. Fumez pentru că nu vreau să mă laude lumea că n-am niciun viciu şi beau ca să nu zică lumea că am doar unul.

Acum trei ani mi-am pus cercel, ca să-i dau prilej iubitei să-mi atingă cât mai des urechea.

Charlie e singurul meu prieten. Într-o zi o să-l sui cu mine într-un tren şi o să-l duc până la munte, să ne alergăm pe pajiştile de la cota 1600. Lui o să-i dau zgarda jos şi eu o să mă dezbrac şi-o să alerg în pula goală până o să vrea el să ne oprim.

Nu am iubit niciodată, dar ştiu să iubesc mai bine decât voi toţi.”

[adaptare după un text din 2008, un sinopsis pentru prima mea încercare de roman.

mulţumesc Diana pentru titlu.]