fragmente II

(21)

                           bunicului meu

mă uit pe balcon la apus

undeva în discul soarelui

parcă îl văd pe bunicul

desenat din lumină

îndesându-şi norii în pipă

poate de-aia la apus

tot cerul arde şi fumegă

dumnezeu a văzut artistul din tine mai repede decât noi

bunicule

te-a luat şi pe tine şi pipa ta

şi te-a pus undeva în discul soarelui

să-ţi îndeşi norii în plămân

şi să sufli afară jăratic

(24)

am dansat şi eu pe sârmă ghimpată cândva

visam să fiu acrobat

să mă iau la trântă cu moartea

mama a spus să am grijă să nu pătez parchetul

aşa că

am pus hârtie peste tot pe jos şi

sângele

care a picurat s-a

prefăcut, pe foi, în

poezie

(29)

sub mantia toamnei, murdari de esenţa dulceagă

de ploaie măruntă şi rom

amanţi îmbrăcaţi în coajă de pom

s-aştepte pe la semafoare...

din cer să curgă gutui, s-atârne nostalgic de aţă

frunze să fluture-n tangouri volatile

şi norii să-şi îndese nasul în ceaţă

aşa visezi cu ochii închişi când

sub pleoapele tale dansează

corbi ce rimează cu

apatia ta

ai vrea să –

şi atunci corbii ţi se smulg afară din pupilă şi 
cu sete te uiţi in jur

dar vezi doar mort şi cenuşiu  

poate că timpul trece prea repede...

the trial.

Good morning, Worm Your Honour, the crown will plainly show the prisoner who now stands before you was caught red-handed
showing feelings.

inside the city of glass

 (fotografia ii aparține lui Martin Stranka)

 

Se întoarce şi aruncă o privire în jurul său. Câinele lui îl priveşte din vârful patului, cu un aer judecătoresc, de martir şi de sfinx. Pentru o clipă, el regăseşte în ochii calzi şi negrii ai prietenului său cu inimă de aur acea sclipire care îl făcea cândva să se simtă iubit. Se aruncă în pat şi cuprinde cu braţele gâtul viguros al câinelui. Hohotind. Animalul îi linge lacrimile de pe faţă şi îi împinge încetişor obrajii cu nasul umed. Îl îmbărbătează.

El zâmbeşte.

Îşi lasă telefonul, chitara şi ghiozdanul şi pleacă doar cu un pachet de Lucky în buzunar.

Oraşul e pustiu.

Ieşind din bloc, aerul îl loveşte în faţă, şi un sentiment scelerat de goliciune sufletească îl face să-şi înfigă adânc mâinile în buzunarele pline de frimituri şi jeg şi să strângă umerii, încercând să se ascundă în reverul slinos al sacoului de oraşul uriaş şi impunător. Vântul s-a trezit cu un vuiet, şi oraşul miroase a umezeală şi gaz de eşapament, ca în fiecare dimineaţă. Chiar şi ambulanţa se aude prelung, undeva în fundul minţii lui. Soarele stă să răsară şi intersecţia-i îngheţată şi viscerală în lumina rece. De parcă ar călca pe carne şi muşchi, aşa freamătă asfaltul sub paşii lui. Şi pare să-l înghită.

În staţia de 100, parcă vede pentru prima dată ciudatul indicator cu numele staţiei. Staţia Trocadero. I se pare străină, înfricoşatoare, ireală. De parcă e prima dată când o vede şi-i prevesteşte o nenorocire. Se simte pustiit şi dezrădăcinat. Amorţeala îl face să nici nu mai simtă fumul ţigării-n plămân, se simte îngheţat şi rătăcit. Un mort umblător. O pungă soioasă de plastic zburând cu graţie într-o boare apatică. Ţigara pare că-l trădează căci gustul iubit de fum îi pare dintr-o dată mucegăit şi greţos; până şi metalul brichetei continuă să fie rece, deşi se află de o veşnicie în mâna lui. De o veşnicie aşteaptă autobuzul 100. De o veşnicie ochii câinelui său îi persistă în gând, da parcă l-ar vâna. Trei perechi de ochi, toate ale lui. De parcă un câine cu trei capete i-ar sufla în ceafă. Se sperie de imaginea ce i se conturase-n cap. Tresare. De o veşnicie persistă gustul ăla oribil în gura lui. Şi de o veşnicie nu a trecut nicio maşină pe Lăpuşneanu. De parcă nu ar fi existat niciodată maşini. Niciodată.

Priveşte de-a lungul bulevardului. Linişte. Dintr-o dată, ochii lui disting un miraj, o fată morgană. O ceaţă neclară vine spre el, din punctul acela în care converge tot oraşul. Simte mirajul cum aleargă spre el, şi tensiunea-i apăsă timpanele cu tone de linişte. Înecându-l în linişte. Un val imens de apă inundă toată intersecţia. Nivelul i se ridică încet, ajungându-i până la genunchi. Clară, rece şi liniştită, apa nu face niciun fel de val în jurul picioarelor lui, ca şi cum el ar fi imaterial. Ca şi cum el n-ar fi. Rămâne pe loc, mut, de teamă să nu-i strice impecabila suprafaţă. Şi dintr-o dată, pe faţa ei mătăsoasă, observă mici cerculeţe concentrice, tot mai multe şi mai dese. Ca şi cum ar ploua. Picuri mici ca o părere încep să urce către cer. Plouă de jos în sus, într-adevăr plouă de jos în sus.

El scăpă ţigara din gură, cuprins de un spasm. O priveşte cum cade în apă şi se stinge, iar fâsâitul ei îl asurzeşte. Întinde mâna către blocul inert de apă, o priveşte câteva clipe –tot o veşnicie– dar nu se încumetă să o atingă. Frica omului condamnat la moarte ca nu cumva în drum spre eşafod să i se întâmple vreun accident. Ridică privirea şi în faţa lui vede autobuzul 100.

Autobuzul porneşte vibrând, fără un sunet. Un vuiet sacadat îi ţiuie-n cap, de parcă autobuzul ar fi fost izolat fonic. Singur în autobuz, printre barele şi curelele roase de piele care atârnă, se simte mic. Se aşează pe unul din scaunele îmbibate de transpiraţie şi îşi pune mâinile pe genunchi. Rotindu-şi ochii, priveşte către cabina şoferului; prin geam, şoferul se distinge ca o siluetă neagră, impersonală. Pentru o clipă i se pare că vede prin el – că vede volanul şi bordul. Strânge din dinţi şi din nou simte gustul mucegăit şi greţos; pentru o clipă, prin mintea lui fulgeră gândul că ăsta e gustul pe care ar trebui să-l aibă otrava.

Întoarce privirea şi realizează că autobuzul e plin de umbre. Se întind pe jos, pe scaune, se sprijinesc de pereţi. Deschide ochii larg şi le priveşte cu spaimă, cu respiraţia întretăiată. Una dintre ele dă să se aşeze peste el, şi el urlă din răsputeri. Autobuzul opreşte.

A ajuns la gară.

Intră în clădirea gării în viteză. Aşteptând în faţa ghişeului de bilete, realizează că blugii şi tenişii îi sunt fleaşcă. O mână nevăzută deschide brusc ghişeul şi aprinde lumina. Prin geamul mat se vede doar o siluetă neagră, impersonală. El ridică privirea, uitând de tenişi. O voce androgină răsună prin microfon.

-Bună dimineaţa, cu ce te pot ajuta?

-Un bilet.

-Pentru?

-Ce tren pleacă cel mai repede?

-În ce direcţie?

-Oriunde.

-Nu avem trenuri cu destinaţia oriunde.

-Atunci nicăieri.

Persoana din spatele ghişeului îi intinde un bilet. El se scormoneşte în buzunare, scoate câteva hârtii şi le aruncă fără să le numere. Pe peron îşi aprinde o ţigare. Aparent, gustul mucegait şi oribil fusese o iluzie. Trenul apare pufăind şi scârţâind, şi se opreşte cu uşa vagonului în dreptul lui. Uşa  se deschide cu un scârţâit, pregătindu-se să-l înghită, dezvelind două trepte metalice, funebre şi impersonale. Vântul bate încet şi peronul e pustiu. O linişte fluidă, aproape ţiuitoare, cuprinde gara. Trenul stă pe loc. Se uită lung, căutându-i ultimul vagon ascuns în ceaţă, dar nu-i în stare să-l vadă, cum nu reuşeşte să vadă niciun călător coborând. Timp de încă o veşnicie, stă lângă scară uitându-se fix.Un glas neauzit îl îndeamnă să nu urce, şi frica îl pătrunde precum frigul şi umezeala. Picioarele i se par atât de grele. Apa îmbibată în teneşii lui ar putea cântări şi tone. Încă odată se găseşte blocat de spaimă, incapabil să se mişte. Ca şi în faţa apei. Ca şi în autobuz. Ca şi-n viaţă. Strânge din dinţi. Îşi pipăie buzunarul. Ţigările îl aşteaptă, iar bricheta e tot la gât. Trenul stă pe loc, ca şi cum n-ar trebui să mai ponească niciodată. Poate chiar acest anume gând îl face să se decidă.

Se urcă în tren; uşa se închide imediat în urma lui – îl aştepta. Se opreşte pe coridor şi se spirijină de geam. Îşi aprinde o ţigare, apoi scoate din buzunarul sacoului biletul şi-l priveşte atent. Pare ros şi învechit de timp, şi nu are înscrisă nicio dată şi nicio destinaţie. Îl strânge în pumn. Priveşte în jos.

Tenişii lui erau uscaţi, vagonul era plin de umbre.

Trenul plecă, lăsând în urmă oraşul inundat şi pustiu.

( g-leom.deviantart.com )

26-10-2011. textul este un fragment din ceva mare ce va urma. atmosferă inspirată şi de un amalgam de vise şi coşmaruri. l-am postat de-abia acum pentru că de-abia acum am început să îl pot suporta. textul ăsta e viu, e prea viu, e prea mult pentru mine. textul ăsta m-a scris pe mine, nu eu pe el. personal, îl consider în mod incontestabil cel mai bun text al meu. ah,și melodia este un must pentru moodul textului.

dedicat lui G. pentru că scrie minunat. (ca să vezi că şi eu scriu proză prea poetică şi prea ambiguă câteodată.)

şi de asemenea, dedicat acelui cineva care nu se simte niciodată.

fragmente I

(1)

eu sunt

doar un nor pe cerul de no-

iembrie

sufocat de alţii şi sufocându-i

pe

alţii

dar să nu daţi vina pe mine pentru ploi şi vânturi

pe alea le

decid ceilalţi nori

fără să ţină cont de mine

(2)

transparentă ca o petală

cavernoasă ca o tuberculoză

într-o letargie continuă

pe fundul unui pahar

ah, de când nu am mai văzut soarele

(4)

sunt într-o nesfârşită plutire

priveşte cum toamna mă face tot mai frumoasă

tot mai roşcată

prinde-mă în pumn, foşneşte-mă

sau mai bine taie-mă mărunt şi

dă-

mă

la

câini...

(9)

te urăsc

doamne cât vreau/ să-ţi spun asta

dar ştiu/ că asta e/ ceea ce vrei

să auzi

aşa că îmi fac bagajele

şi plec încă o dată din

mine

(10)

mi-aş lua o puşcă cu lunetă

şi aş împuşca toate stelele

măcar că

noaptea

nu va mai semăna

cu ochii tăi

se spune/ că

noi cu toţii ne căutăm izbăvirea în lumină

(13)

din pat mă uit pe geam la amurgul

mai violet ca bacovia

mi-e dor de pescăruşii de pe acoperişul vecin

amiaza asta are

culori adormite

nu s-a trezit bine din somn

şi nici eu

mă învelesc cu toamna

ce pătură moale

şi mă culc la loc

 

(16)

ce trist că-s doar un arbor

şi nu-ţi pot spune

cât îmi placi

câtă simplitate-i în fiinţa ta

câtă energie, câtă viaţă

cât de elegant este paltonul tău

cu câtă delicateţe îţi iese fumul printre buze

lasă-mă să te mângâi pe creştet

cu o frunză

tot frunze vor fi şi pe mormântul tău

dar nu te gândi la asta acum

(18)

am decis să închid ochii

la tot ce faci tu

să închid câte-un ochi

de fiecare dată când mă răneşti

e deja luni înseamnă că pentru săptămâna asta

trebuie să-mi mai iau

o duzină de ochi

So we're speeding towards that time of year
To the day that marks that you're not here
And I think I'll want to be alone
So please understand if I dont answer the phone
I'll just sit and stare at my deep blue walls
Until I can see nothing at all

uzură morală

uneori în mine e atâta gălăgie

ca într-o intersecţie

dintr-o metropolă suprapopulată

şi atâta haos

de la luminile panourilor publicitare care-mi clipesc

în spatele retinei

singura oază de linişte

e în ochii negrii ai cerşetorului

care ascute inimi

sigur v-am mai povestit de el

vechi meşteşugar

poate chiar ultimul din breasla sa

stă în colţul intersecţiei

pe peticul lui dulce de ziar pe care şi-l

aduce în fiecare dimineaţă de acasă

cu ochii adânci şi miloşi roagă oamenii să-şi lase la el inimile

tocite pe margini

le ascute cu migală şi le pune la loc

păcat că-n gălăgia din mine

nu se mai înţelege om cu persoană

în graba din mine

multe inimi se rătăcesc înainte să ajungă la destinatar, ce păcat,

ce nebunie

atâţia oameni fără inimi rătăcesc acum prin mine

iar cerşetorul

-uneori îi spun Andrei-

tronează în durere

pe un maldăr însângerat

de inimi comunitare

înfrigurate şi tremurătoare

poezia mea s-a sălbăticit

poezia mea

s-a născut târziu după răsăritul soarelui

asculta şoaptele cerului şi întindea gângurind mânuţele spre el

frunzele foşneau cât se poate de gramatical

poezia mea le recita foşnetul pe silabe

trohaic

lungind virgulele

apoi l-a descoperit pe Eminescu

cerul de mai dintr-o dată semăna

cu fruntea lui înaltă şi albastră de geniu

recita fiecare scut şi sabie şi curaj din scrisoarea a III-a

se împletea în părul blond al cătălinei şi

nopţi la rând recita stele

poezia mea voia să ude teiul lui Eminescu cu lacrimile

de tuş ce-i curgeau

printre tastele maşinii de scris

poezia mea visa mult suferea

mult

se cenzura singură pentru a fi solidară cu alte poezii cenzurate

poezia mea recita noaptea ghemuită în pat

plângând

când nu o vedea nimeni

într-o zi poezia mea a luat-o

pe căi greşite

s-a săturat să asculte, să citească şi să recite

acum se grăbeşte să crească mare

vrea să se joace de-a v-aţi ascunsul cu Arghezi

să îi rupă Blaga unul câte unul – ghimpii

să-i sărute talpa piciorului lui Stănescu

să se iubească pe tunuri cu Păunescu

să se adauge la delirul lui Sorescu

mai nou vrea să fie una cu Cărtărescu

în bucătărie, iarna, în lumina albastră a aragazului

şi uneori, seara la berărie la masa din colţ

să bea bere cu Vişniec

să-l bârfească în versuri albe pe Kafka

 dintr-o dată se recita încontinuu singură
s-a sălbăticit, îi pupă-n cur pe toţi şi

numai de mine nu vrea s-audă,

[exercitiţiu poetic de intertextualitate – în text vor exista minim 5 referinţe la autori sau operele lor. vă sfătuiesc să încercaţi, pune mintea la lucru. ah, și recomand un mic articol cu ceva artă poetică –  /link/]

cancer de suflet malign

se contractă muşchii cerului

soarele în cămaşă de forţă

cerul tot o plagă curge sânge din el străzi care

put a cadavru

retină de doctor retină alb-negru halat medical croit

din retine cusute cu 
aţă neagră

întinsă pe masa de călcat îndur 
cu amărăciune lobotomia îmi întreb coma de sănătate

sfârtec cu bisturiul tumoarea numită

suflet

cancerul îl dezinstalez manual ciopârţesc 
câte puţină carne din tot ce găsesc viu

să fiu sigură că n-au rămas fişiere de sistem

pe bufet bucăţi de inimă înfăşurate-n celofan

foarfece de tăiat capete prea lungi de vene

ace de cusut cu firul vieţii

lamele pline cu amintirecite

operaţia trebuie făcută în perfecte condiţii septice

o listă de condiţii verificate anual de direcţia spitalelor

îndeplinite numai în octombrie când 
se contractă muşchii cerului

şi soarele îşi ţine dracului împuţiciunile razele sale aseptice 
înnodate bine în cămaşa de forţă

.

//şi după ce termin să mă golesc de infecţii vă

//rog nu uitaţi să mă coaseţi la loc

exponenţială.

– sau eu^tu (eu la puterea tu)– 

evoluează-mă.

lipeşte-mi pe spate aripile pană cu pană şi fă-mi vânt în viaţă

desfă-mi coastele şi bagă cu lingura în mine trecutul tău

cară­-mi gândul, filtrează-mi aerul

depăşeşte-mi tiparele

îmbracă-mi armura

mon cher, deşteaptă-mi timpul

creşte-mi părul

plouă-mi ploile

plânge-mi lacrimile

urlă-mi venele

clocoteşte-mi sângele

trezeşte-mi –

bate-mi inima când viitoru-mi sugrumă aorta în pumn

mânâncă-mi globii oculari, o să văd cu ochii tăi

taie-mi urechea stângă, o să mă scarpini în dreapta

trăieşte-mă, gândeşte-mă, neînnorează-mă, abstractizează-mă, hotărăşte-mă, numără-mă din doi în doi, autoapreciază-mă

dă-mi seama unde greşesc

merită-mi pedepsele

calcă-mă-n picioare până învăţ

mânjeşte pereţii cu mine până învăţ

fute-mă până învăţ

minte-mă până învăţ

bate-ţi joc de mine până învăţ –

te provoc, evoluează-mă!

după care dacă mai ai chef

poţi să mă

iubeşţi.

(pentru A.)

nu are legătură cu doioctombrie

la 7 dimineaţa

străzile au aşa o culoare singuratică şi miros

îmbâcsit şi rece a gri

pe asfalt umbra lui Poe spală lacrimile de pe jos era şi timpu

prinseseră mâzgă a venit toamna

avenittoamna

pe pleoapa soarelui cineva a scris

pe umerii soarelui cineva a lăsat un sărut

ah buzele arse

soarele într-o cutie pe care scrie ”vechi”

mă uit la el ca la pisica lui Schrödinger

sticla de votcă îmi întinde cu gingăşie gura

o strâng la piept ca pe-o amintire înfăşurată în celofan

iau ţigara proptită la baza turnului de fildeş

plec mai departe fără să mă uit dacă se dărâmă turnul sau nu

ce mai contează

am un pistol în buzunar pot oricând să pictez cerul cu creieri //a se observa referinţa

mă sui în tramvai

despăturită ca o batistă în carouri din buzunaru bunicului

mă lipesc cu obrazul de geam şi îmi înfig cuţitul în palmă

să nu adorm

votca e chintesenţa spiritului uman

se spune că iisus ar fi murit la ora 3

mă scarpin în cap am pământ sub unghii în părul meu pasc

oile domnului

în creştetul meu urme rămase de la aratul cu degetele

ce mângâiere, ce mângâiere

palmele împreunate pentru rugăciune

deasupra frunţii mele

//când o fi să mor să mă trimiteţi la el în plic autoadresat

nimic, 1-0

empty recycle bin

//şi dacă vă întrebaţi ce morţii măsii mai am şi acum vă voi

//răspunde că da chiar s-a întâmplat ceva cu

//mine acum un an ceva ce

//m-a tăvălit prin toate noroaiele m-a

//tatuat pe ficaţi cu fierul roşu atât de adânc

//încât durerea nu mă lasă să respir cu plămânul drept în zilele cu soţ

//încât dacă aş sta ani de zile pe o insulă pustie

//aş şti după cum îmi urlă ficatul în timpan

//că e doioctombrie

//aş simţi

//aşa cum simt păsările călătoare când trebuie să plece spre ţările calde

e doioctombrie

the great cold distance

eu am plecat spre ţările calde

doioctombrieţărilecaldeoctombriecaldeţărileoctombriedoi

//nu vă faceţi griji o să călătoresc bine voi merge prin mirişti

//când degetele de la picioare vor ieşi prin gheată şi se vor umple de cenuşă şi jeg

//voi fi doar eu şi o umbrelă de hârtie şi

//oh

//ce drum frumos Cobain o să mă aştepte sub podul mogoşoaiei

//soarele nu o să mai iasă viu din cutie dar

//fă să plouă şi voi fi bine
//încă cinci minute să mai dorm

//voi fi bine
//voifibine

tu..tu încă mă tâmpești

Înstrăinare.

„Iubire. Sentiment învălmăşit de găsire şi regăsire. Entuziasm. Cunoaştere, autocunoaştere, căutare, întoarcere. Copilărie îmbrăţişând adolescenţa. Pierdută în timp dar nu şi în spaţiu, respirându-mi gândurile, exorcizându-mi propriul sine. Amalgam de sentimente şi vânătoare de afecţiune. Oase ieşite prin piele, suflet ieşit pe gură, explozie de trăiri. Nu pot citi o carte căci ieşi ca un monstru din fiecare slovă şi îmi cuprinzi retina cu mâinile frumoase, dă-mi drumul, vânt, viscere, viol, violenţă, vuiet, val, vreau. Nupotsădorm devine noul meu „noapte bună”, renasc visele, natura umană devine transparentă nu mai ştiu ce sunt cine sunt ştiu doar unde vreau să fiu – lângă tine – alerg gâfâi sângele îmi ţâşneşte din tălpi nu te ajung te scufunzi în fum apă frig e noiembrie tremur nu mai pot continua mi se frâng gândurile se sfarmă falangele pielea se crapă mintea mea...”

 Dimineaţă. Ceasul taie secunde de carne. Afară – cald, dar lumina soarelui miroase a toamnă. Septembrie. Deschide geamul, apoi cuprinsă de teamă îşi pipaie corpul. Tălpile – neînsângerate, gândurile – nefrânte, falangele – nesfărâmate, pielea – necrăpată, mintea...

            Trase aer în piept şi dădu uitării coşmarul. Pofta de cafea îi făcea sângele adormit să clocotească ca o patimă. Cafea, cafea şi ţigară, cafea la el, cafea şi ţigară cu el, la el... Îşi ascultă impulsul.

            Coborî, stingheră şi temătoare, din autobuzul în care nu urcă niciodată nimeni şi se găsi pierdută într-un Constanţa cu aer de vis, cu asfalt viu. Se simţea ca o intrusă, simţea cum schimba ordinea lucrurilor în universul acela străin ei. La telefon îi auzi vocea adormită, liniştindu-i sufletul dintr-o dată lipsit de un "acasă". Intră în bloc. El o aştepta în uşă, cu genele tivite de somn, cu ibricul în mână şi cămaşa descheiată...

Bătăile de inimă au fost instant înlocuite de o pace încărunţită. El a primit-o cu prietenie şi cu un zâmbet domol ca un val. Încercă un sentiment necunoscut până atunci – era lângă el, vorbeau, beau din aceeaşi cafea şi toamna intra pe geam. Focul ce ardea pe chipul ei se domoli brusc, căpătând lumina apatică a unei mici fericiri. La început, să pătrundă în camera lui o copleşi. O copleşeau cei 16 ani pe care el îi trăise fără ea, îi era dor de copilăria lui, îi privea pereţii, pozele, patul, covorul, se învârtea în cercuri ca să-şi ascundă sfiala, cafeaua se răcea în ceaşcă, doar un gând o tulbura –el, Andrei. Nu-l cunoscuse niciodată atât cât l-a cunoscut în ultimele minute – îşi imaginase altfel camera lui Andrei, viaţa lui Andrei, dimineţile lui Andrei – îi venea atunci pe loc să le redecoreze, pe toate. Dimineaţa îi luă de mână şi-i înveli în pătură, unul lângă altul în patul mic. Inerţie. Timp ce încetă să bată. Se pierdeau în priviri lichide şi într-o linişte prăfoasă, ireală. Îl dorea, dar trupul nu voia să o asculte, ajunsese deja la saturaţie. Îşi apropie capul de al lui, mai întâi imperceptibil. El îi mirosi gestul şi, într-o clipă ce a părut infinită, i se aruncă între coaste. Oasele se contopiră în cuibul de aşternuturi. O beţie dulce-amară puse stăpânire pe ea. Încă nu-i venea să creadă că acesta e apartamentul lui Andrei, că-n mâna lui Andrei stătea mâna ei, că buzele lui Andrei caută buzele ei, că cearceafurile lui Andrei ascund trupul ei gol, dintr-o dată voia să fugă dar mai mult decât niciodată, voia să stea...

            Peste o oră, aceeaşi dimineaţă îi găsea întinşi la soare, tăcuţi şi calzi, privind în gol la şinele de tren. Pământ pe tenişi, ţigări în iarbă, urme de piele pe piele, gust de cafea uitat în colţul gurii. Nu-şi putea împărţi cu el fericirea. Şi poate nici el nu şi-o putea împărţi cu ea. Se suportau reciproc cu devotament şi-n tăcere, împărtăşeau râsete mute şi gânduri mult prea vii. Dar niciunul din ei nu a putut înţelege la timp ce au însemnat toate astea. Toamna a trecut, lungă, însorită şi aurie. Dimineţile se roteau unele după altele, precum poziţiile de pe film, şi erau învăluite-n lumină, ca şi cum filmul al fi fost voalat în cel mai puternic soare... Cafeaua a rămas aceeaşi şi doar şinele de tren şi autobuzul din care nu coboară niciodată nimeni le ştiau secretul, dar tăceau, tăceau, ca şi ei doi, tăceau, şi timpul...

*

Ceasul taie zile de carne. Afară – ger, iar stratul greu de nori miroase a plumb. Februarie. Deschide ochii, apoi cuprinsă de durere îşi pipăie sufletul.

Trase fumul în piept, dar nu putu da visul uitării...

„Înstrăinare. Sentiment apăsat de pierdere şi pribegie. Nostalgie. Nu ştiu nimic, nu mai caut nimic, nu mă mai întorc niciodată. Bătrâneţe cerşind copilăria. Pierdută în timp dar nu şi în spaţiu, asfixiindu-mi gândurile, întemniţându-mi propriul sine. Vid de sentimente şi scârbă de afecţiune. Piele compactă, zid al sufletului meu închis, implozie morbidă. Ghearele tale îmi dau încet drumul, aer, apatie, apartenenţă, absurditate, atemporalitate, adevăr. Noaptebună devine noul meu „bună dimineaţa”; se duc banii; natura umană e atât de stâncoasă şi cenuşie, ştiu unde sunt – în faţa ta –, îmi întinzi mâna, acum îţi intorc spatele şi plec fumând încet, sângele tropăie nestingherit, stai pe loc, te faci tot mai mic, eu mă scald în soare, e cald şi cer senin sticlă, mi se lipesc gândurile de cutia craniană, îmi trosnesc degetele, pielea e palidă şi mintea mea...”

A SE ÎNSTRĂINÁ v. intranz., refl. A-şi părăsi familia, locul de naştere sau de reşedinţă, stabilindu-se în altă parte. ♦ Fig. A se îndepărta sufleteşte; a pierde afecţiunea, dragostea, simpatia cuiva. [Var.: înstreiná vb. I] – În + străin.

(poveste reală; pentru o fată care a iubit şi ea cândva un andrei.)

nimic

Mai tii minte ce mi-ai spus acum un an?

911 sau urechi sângerânde sau introspecţia unor trupuri uzate moral

atât de departe încât uităm să ne mângâiem uităm să atingem uităm să ne sorbim din priviri uităm să ne sfărâmăm oasele în îmbrăţişări uităm să ne murdărim unul de altul uităm să ne ascultăm sângele uităm gustul salivei uităm să ne mişcăm limbile şi să muşcăm buzele nu mai suportăm mirosul celuilalt gustul celuilalt transpiraţia prea dulceagă a celuilalt respiraţia grea a celuilalt nu mai suport degetele atât de organice arzând pe pielea mea nu mai suport buzele fierbinţi abdomenul umed braţele osoase nu mai suport nimic stai departe de mine mă oboseşti mă supraoboseşti mă hiperoboseşti fiziceşte pupila ta mă frige unghiile tale mă sfarmă îmbrăţişarea ta îmi stoarce oasele prin piele nu mă mai atinge nu mă mai privi nu mă mai mirosi stai departe de mine atât de departe de mine încât să uit că eşti un trup

  

dar putem vorbi oricând la telefon mi-e chiar dor de tine 


(se pare că m-am reapucat de scris. vă rog să nu uitați de "Procesul", orice comentariu la el este atât de binevenit:) )

PROCESUL (piesă într-un act)

N.B.: Personajele ce apar în piesă pot semăna unor persoane reale, dar scopul lor este să ilustreze nişte tipuri umane. Această piesă este inspirată din opera dramatică a lui Matei Vişniec. Alte surse de inspiraţie sunt albumul „The Wall” al Pink Floyd, „Procesul” lui Kafka, nuvela „Zidul” a lui Sartre.

Oricine se recunoaşte în piesă ar trebui să se simtă mândru.

(ce bine e să începi din nou să scrii...)

PERSONAJELE:

DOMNUL
DOAMNA

PERSOANA ACUZATĂ

JUDECĂTORUL

PROCURORUL

APĂRĂTORUL

TATĂL

PROFESORUL

DOICA

ANDREI 1, CARTOFORUL

ANDREI 2, CARE SĂRUTĂ CU OCHII DESCHIŞI

ANDREI 3, CEL CU ŢIGARA ÎN COLŢUL GURII

doi GARDIENI

ŢIGARA(TIMO=)))

PROLOG

(Domnul, Doamna)

(Domnul, Doamna în semi-întuneric. Domnul în lenjerie intimă foarte sumară, cu o cravată la gât înnodată impecabil. Doamna de asemenea, în plus cu pantofi cu toc în picioare. Cameră fără ferestre, decorată minimal, mobilată sumar – un pat dublu cu două perne mari, aşternut alb şi fără vreun acoperământ. Cei doi stau întinşi pe spate fără să se atingă. Două priviri specifice fixate în tavan. Din când în când, cei doi întorc capetele unul spre celălalt, apoi şi le retrag cu sfială. Aparent este prima lor noapte petrecută împreună.)

DOAMNA(se ridică în capul oaselor): Ei?

DOMNUL(tresărind): Ei ce?

(linişte)

DOAMNA: Vă place cafeaua?

DOMNUL: Mai beau din când în când...

DOAMNA: De ce doar din când în când?

DOMNUL: Sunt cardiac...

DOAMNA: Sunteţi cardiac...

DOMNUL: Sunt.

(Se ridică din pat şi încep să se plimbe prin cameră, în sensuri şi direcţii opuse, fără se se privească. Când ajung în colţurile camerei, instinctual se privesc unul pe altul pentru câteva secunde, apoi pleacă capetele. După câteva astfel de drumuri, cei doi se aşează în pat cu mişcări sincronizate şi se învelesc cu două robe.)

DOMNUL(privindu-şi mâinile): Şi acum?
DOAMNA(se ridică iar din pat, ocoleşte tacticos camera de câteva ori, apoi se opreşte şi priveşte în pământ): Şi acum ce?

DOMNUL: Dacă ar fi să ne certăm...

DOAMNA: Să ne certăm?

DOMNUL: Da...

DOAMNA: De ce să ne certăm?

DOMNUL: Se întâmplă...

(linişte)

DOMNUL(încordat): Dacă ar fi să vă părăsesc peste un an...

DOAMNA: Un an?

DOMNUL: Sau o lună....

DOAMNA(şocată): O lună?

DOMNUL: Sau trei...

DOAMNA(cu o umbră de speranţă): Trei...?

DOMNUL: În fine, nu contează!

DOAMNA: Nu contează?

DOMNUL: Nu.

DOAMNA: Ce nu contează?

DOMNUL: În cât timp...

DOAMNA: Da.

DOMNUL(hotărât): Dacă ar fi să vă părăsesc, deci, după... un timp ţ...

DOAMNA: Să mă părăsiţi...

DOMNUL: Oare aş fi vinovat că am ruinat legătura dintre noi?

DOAMNA: Nu ştiu.(şoptit) Eu m-aş simţi vinovată.

DOMNUL: Ce?

DOAMNA: Nimic.

DOMNUL: De ce v-aţi simţi vinovată?

DOAMNA(se aşează înapoi în pat; în acelaşi timp Domnul se ridică): Pentru că v-am făcut să vă despărţiţi de mine.

DOMNUL(repetă ocolul camerei, privind în pământ): M-am despărţit de dumneata că aşa am simţit că trebuie să fie. Deci sunt vinovat. Dar am făcut-o pentru binele amândurora. Deci...

DOAMNA(slab): Aşa trebuie să fie...

DOMNUL(neţinând seama de cuvintele ei): Oamenii se despart. Se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple. Deci sunt absolvit de vină.

DOAMNA: Dar eu nu...

DOMNUL: Ce?

DOAMNA(febril): Sunt vinovată! Vinovată că nu v-am lăsat să-mi răvăşiţi sufletul! Să vă cuibăriţi în mine! Sunt vinovată că v-am făcut să plecaţi, c-am fost de nesuportat pentru dumneavoastră... Sunt vinovată că v-am izgonit! (tare) Sunt vinovată că m-aţi părăsit! Sunt de o mie de ori vinovată!

DOMNUL(panicat, se întoarce în pat şi îi atinge mâna): Nu e adevărat, draga mea...

DOAMNA(izbucneşte în plâns): Sunt vinovată...

(Cei doi rămân în linişte, se aud doar scâncete. Lumina se stinge lent.)

SCENA I

(Judecătorul, Procurorul, Apărătorul, Persoana Acuzată, Gardienii)

(Pe scenă domină masa JUDECĂTORULUI, masă în formă de U astfel încât poate bate ciocanul fără să se întoarcă cu faţa la public. De o parte şi de alta a acesteia, mai joase, mesele celor doi avocaţi, AVOCATUL APĂRĂRII şi PROCURORUL. În dreapta, masa la care sunt primiţi martorii. În faţă, scaun gol întors cu spatele la public. Scaunul JUDECĂTORULUI este de asemenea întors cu spatele la public.)

(Doi GARDIENI aduc PERSOANA ACUZATĂ. Aceasta este îmbrăcată într-o uniformă completă de liceu, exagerat de apretată şi îngrijită şi are faţa deosebit de palidă. Gardienii o conduc şi o aşează pe scaunul din faţă. PERSOANA ACUZATĂ rămâne nemişcată pe scaun, cu braţele atârnate. PROCURORUL întră cu paşi mărunţi şi fruntea sus şi se aşează la masa din stânga. Poartă tocuri, robă neagră şi o mască albă. Imediat apare şi APĂRĂTORUL, tot în robă şi cu mască. Se opreşte, priveşte încurcat PERSOANA ACUZATĂ apoi se aşează la masa din dreapta. Gardienii ies prin spate.)

PROCURORUL(ridicându-se în picioare): Bună ziua, onorată instanţă! Ne-am adunat astăzi pentru a decide soarta pârâtului... (arată spre PERSOANA ACUZATĂ)

(rumori)

PROCURORUL(mai energic): ...care se face vinovat de păcate groaznice! Groaznice! Cele mai groaznice păcate!

APĂRĂTORUL(încurcat): Nu vă fie cu supărare, onorată instanţă, dar eu consider că pot dovedi nevinovăţia ...

PROCURORUL: Persoana care se află în faţa dumneavoastră, onoratule judecător, s-a făcut vinovată de nişte lucruri inacceptabile! Faptele sale cer o pedeapsă exemplară! (tot mai febril) Faptele sale cer ştergerea sa de pe faţa pământului, pentru ca această scelerată, infailibilă persoană să nu mai poată face niciodată... (mică pauză, îşi drege vocea şi continuă cu scârbă) răul pe care l-a făcut în atâtea rânduri! (tot mai tare) Sincer, nu pot înţelege de ce acest proces mai are loc, de ce ne-am irosi timpul cu astfel de persoană dar...

(rumori; JUDECĂTORUL bate cu ciocanul în masă, aparent agasat; mică linişte; cei doi

avocaţi se privesc, cuprinşi de un fior)

PROCURORUL: Să înceapă judecata!

(bătaia de ciocan pare că aprobă)

SCENA II

(Judecătorul, Procurorul, Apărătorul, Persoana Acuzată, Tatăl)

APĂRĂTORUL: Să intre primul martor!

(Un bărbat la 50 de ani, tuns scurt, cu mult păr alb, scund şi neimpunător dar solid, îmbrăcat în haine de firmă, intră şi se aşează în boxa martorilor; cât ţine interogarea, poartă pe faţă o urmă de dezgust, ca şi cum PERSOANA ACUZATĂ i-ar fi pătat numele cu faptele sale.)

TATĂL: Bună ziua.

APĂRĂTORUL: Juraţi să spuneţi adevărul şi numai adevărul?

TATĂL: Da.

PROCURORUL: Cum vă numiţi, care este legătura dumneavoastră cu persoana acuzată?

TATĂL(simţindu-se făcut de ruşine): Sunt tatăl ei.

APĂRĂTORUL: Şi de ce aţi venit singur? Sunteţi despărţit de mama ei?

TATĂL: Nu, ea e la muncă. Vorbesc în numele amândurora.

PROCURORUL: Dumneavoastră aţi crescut-o? Împreună cu soţia?

TATĂL(parcă aşteptând întrebarea asta): A fost crescută de doică.

APĂRĂTORUL: Cum, şi chiar nu aţi avut nicio contribuţie în creşterea ei?

TATĂL: Nu prea.

APĂRĂTORUL: Nu se poate domnule, este fiica dumneavoastră!

TATĂL: Şi? Nu e ca şi cum ar fi obligatoriu să mă bag în educaţia ei.

PROCURORUL: Să înţeleg că fiica dumneavoastra a fost de la început o pacoste?

APĂRĂTORUL: Irelevant!

TATĂL: Nu, era chiar un copil cuminte când era mică.

APĂRĂTORUL: Şi atunci de ce nu v-aţi ocupat de educaţia ei?

TATĂL: M-am ocupat, dar numai o mică parte din timp.. ştiţi, serviciul..

PROCURORUL: Dar domnule, păreţi o persoană cât se poate de întreagă la minte, cum ar fi putut fiica dumneavoastră să ajungă să comită asemenea...

TATĂL(categoric): Educaţia oferită în familia mea nu are nicio contribuţie la vreuna dintre faptele ei!

PROCURORUL(înfierbântat): Vă submina autoritatea, se comporta necorespunzător, nu?

TATĂL: Era de necontrolat. Şi avea asemenea reacţii...

PROCURORUL: Vă minţea?

TATĂL: Întotdeauna!

APĂRĂTORUL: Nu v-aţi gândit că poate o anume stricteţe a dumneavoastră ar fi făcut-o să...

PROCURORUL(ignorându-l pe APĂRĂTOR): Bea? Fuma? Se droga? Fugea de acasă? Nu făcea ce i se spune? Nu se supunea ideii de familie?

TATĂL(şocat, rănit în străfundul sufletului): Nu chiar... da... nu...

PROCURORUL(enervat): Atunci?

TATĂL: I-a oferit o viaţă simplă! I-am cumpărat tot ce îşi dorea! (nervos) Tot ce a avut nevoie i-am cumpărat! Şi ea... (dă cu pumnul în masă) ne părăsea când eu şi maică­-sa aveam cea mai mare nevoie de ea! Ea, fiica noastră! I-am oferit ocazia să meargă înainte, să evolueze, să aibă o viaţă mai bună, să fie ca noi, să le ofere copiilor ei ce i-am oferit şî noi ei! Şi ea... a ales mizeria!... şi uite unde m-a adus! (spre PERSOANA ACUZATĂ, ţipă) În tribunal m-ai adus, obraznico, nesimţito ce eşti!

APĂRĂTORUL: Domnule, vă rog, calmaţi-vă, este imposibil să vă fi întors spatele fără niciun motiv, este imposibil să nu vă fi oferit niciun fel de sprijin, eu spun că poate nu aţi apreciat-o aşa cum es...

PROCURORUL: De ce să fie domnule imposibil?

APĂRĂTORUL(ignorându-l): Vă rog să-mi spuneţi, v-aţi dat seama din timp că fiica  dumneavoastră nu face... ceea ce trebuie?

TATĂL: Da, bineînţeles.

APĂRĂTORUL: Şi de ce nu aţi făcut ceva să schimbaţi asta!? Aşa cum nu v-aţi implicat în educaţia ei, aţi preferat să o lăsaţi să devină o...

PROCURORUL: Mârşavă! Meschină! Vinovată de cele mai... oribile fapte!

TATĂL: Ce era să fac? Când a venit disperată să-mi ceară ajutorul, i-am întors spatele, aşa cum a făcut şi ea. I-am dat o lecţie.

APĂRĂTORUL(revoltat): O lecţie? Domnule, realizaţi că această „lecţie” a contribuit şi mai mult la comportamentul ei nepotrivit!?

TATĂL(priveşte necruţător): Nu sunt obligat să răspund. (se ridică în picioare) Consideraţi că audierea s-a sfârşit. Eu şi soţia mea nu avem nicio legătură cu faptele fiicei noastre. Să suporte consecinţele.

(Pe chipul TATĂLUI flutură o umbră de remuşcare, apoi se întoarce cu spatele la public şi pleacă. Zgomot de uşă trântită. Cei doi avocaţi rămân stupefiaţi.)

PROCURORUL: Onorată instanţă...

APĂRĂTORUL: Considerăm că mai este necesară audierea cel putin a încă unui martor pentru a putea lua un verdict clar...

(Bătaie cu ciocanul în masă. Cei doi avocaţi schimbă priviri. PROCURORUL inspiră adânc. APĂRĂTORUL trosneşte degetele.)

PROCURORUL(nesigur, cu ochii spre scaunul întors al JUDECĂTORULUI): Să continue audierile!

SCENA III

(Judecătorul, Procurorul, Apărătorul, Persoana Acuzată şi Doica)

(O femeie bătrână, blândă, cu un permanent nereuşit, intră îmbujorată şi speriată şi se aşează unde îi arată APĂRĂTORUL)

APĂRĂTORUL(blând): Bună ziua.

DOICA: Bună ziua mamă.

PROCURORUL: Numele, prenumele, ocupaţia?

DOICA: Ce contează? Spune-mi tanti Floricica şi e bine. Eu cresc nepoţei.

APĂRĂTORUL: Să înţeleg că dumneavoastră aţi crescut-o pe persoana acuzată?

DOICA: Chiar eu, şi ce copil frumos şi silitor era! Am şi poze! (scoate nişte ochelari groşi, cu şnur, şi-i pune la ochi, apoi începe să scormonească în geantă) Uita­-ţi-vă, uita-ţi-vă!

(Pe panoul din spatele mesei JUDECĂTORULUI sunt proiectate mai multe poze cu un copil care se joacă în diferite ipostaze. În niciuna dintre fotografii nu sunt prezenţi şi alţi copii.)

APĂRĂTORUL: De ce nu se juca şi cu alţi copii?

DOICA: Era mai singuratică ea aşa... plus că tăticul ei a spus „Puţin jucat, mult învăţat!”, făceam şi eu ce puteam... vai mamă, era aşa de deşteaptă, şi ce mult citea, şi ce frumos desena, şi ce poezii frumoase scria!

PROCURORUL: Să înţeleg că ea a crescut jucându-se singură, (mirat) citind şi desenând?

DOICA: Da, nici nu o simţeai. Ore întregi stătea singurică şi se juca în cămăruţa ei. Când s-a făcut mai mărişoară a fost mai greu, a mers la şcoală, râdeau de ea copiii...

APĂRĂTORUL: De ce râdeau de ea? Poate pentru că nu era obişnuită să stea cu copii?

DOICA: Da, aşa i-am zis şi eu, am trimis-o să se joace cu ei, dar ea venea de la şcoală mereu devreme, se aşeza la pupitru şi începea să înveţe, să scrie, să rezolve probleme... spunea că o să fie cea mai bună, să-i facă pe colegi mândrii, s-o admire, să nu mai râdă de ea...

APĂRĂTORUL: De ce nu aţi încercat să o faceţi o fiinţă mai socială?

DOICA: Ce să incerc mamă, eu sunt mai de modă veche, tinerii ăştia...

PROCURORUL: Şi ce s-a întâmplat până la urmă?

(Pe monitor este proiectată o imagine de la serbarea de sfârşit de ciclu primar. În mijloc, un copil cu o diplomă în mână şi coroniţă pe cap zâmbeşte fals, în timp ce pe la spate este batjocorit de colegi.)

                

DOICA: Au mutat-o mămica şi tăticu ei la altă şcoală, şi apoi, se făcuse deja fetiţă mare, nu mai avea nevoie de tanti...

PROCURORUL: Şi apoi, cum a evoluat de-a lungul timpului, cum a ajuns de la un copil cuminte, care învăţa mult...

DOICA: Nu ştii mamă că aşa păţeşti mereu? Dacă te înhăitezi cu bagabonţi, ajungi bagabont! S-a dus la liceul ăla mare, era mare de-acum, putea să facă ce vrea!

PROCURORUL: Deci liceul a stricat-o? Susţineţi că s-a transformat într-o pacoste?

DOICA: Da mamă, am crescut-o aşa frumos şi apoi (izbucneşte în plâns) să o văd cum face numai porcării... şi apoi, s-a răzbunat pe mine, că din cauza mea ea nu a avut copilărie, ah, şi cum s-a razbunat...

APĂRĂTORUL(mirat): S-a răzbunat? Cum s-a răzbunat?

DOICA: Oribil, monstruos, groaznic s-a răzbunat... ce obrăznicătură s-a făcut... (inzbucneşte într-un plâns incontrolabil)

(Cei doi avocaţi se dau jos de la mese şi merg să o îmbuneze. O ajută să se ridice şi o conduc în afara scenei, apoi se întorc.)

PROCURORUL(încet, răspicat, către APĂRĂTOR): Nu înţeleg ce te mai chinui! Nu vezi, e evident cât rău are în ea!

APĂRĂTORUL(uitându-se spre poza de la serbare): Fotografia aia spune altceva.. eu zic (cu voce tare) să continue audierile!

(Bătaie aprobatoare din partea JUDECĂTORULUI. PROCURORUL începe să se enerveze.)

SCENA IV

(Judecătorul, Procurorul, Apărătorul, Persoana Acuzată şi Profesorul)

APĂRĂTORUL: Să intre următorul martor!

(Un bărbat solid, cu părul netuns, neîngrijit, îmbrăcat într-un costum ponosit, fără cravată şi cu sandale în picioare, intră mergând relativ strâmb. Are o servietă intr-o mână şi un pahar de unică folosinţă cu cafea în cealaltă.)

PROFESORUL: Bună ziua.

APĂRĂTORUL: Bună ziua, juraţi să spuneţi adevărul şi numai adevărul?

PROFESORUL: Jur.

APĂRĂTORUL: Numele, prenumele, ocupaţia?

PROFESORUL: Ivan Atanasescu, profesor de matematică.

APĂRĂTORUL: Dumneavoastră sunteţi profesorul ei din liceu? (arată spre PERSOANA ACUZATĂ)

PROFESORUL: Da.

APĂRĂTORUL: Puteţi să-mi spuneţi care a fost comportamentul ei din liceu?

PROFESORUL: Prost. Era o nesimţită.

APĂRĂTORUL: Dar cum era la ore? Era o elevă bună?

PROFESORUL: Genială, dar nu învăţa nimic.

APĂRĂTORUL: Cum aşa?

PROFESORUL: Aşa. Avea o minte sclipitoare, era o resursă inepuizabilă, putea învăţa orice, toţi profesorii ne băteam pe ea. Dar ea refuza să se pregătească. Noi insistam. O pedepseam. Şi arunci o lua pe pustii.

PROCURORUL: Se manifesta urât? Grosolan? Vulgar? Nu asculta regulile, nu? Vă ofensa, vă jignea, nu?

PROFESORUL: Da. Era o prost-crescută şi o nesimţită fără seamăn. (pe panou sunt proiectate fotografii cu grupuri de elevi îmbrăcaţi perfect la aceeaşi uniformă pe care o poartă PERSOANA ACUZATĂ, în mijlocul cărora îşi face de cap o elevă îmbrăcată în negru, machiată şi cu părul vopsit)

APĂRĂTORUL: Avea prieteni în liceu?

PROFESORUL: O droaie. Ar fi încasat toate pedepsele din lume pentru ei.

PROCURORUL: Aţi luat vreo măsură mai drastică pentru comportamentele ei?

PROFESORUL: M-am consultat cu directoarea şi cu consiliul profesoral. Nu aveam niciun fundament pe care să-i scădem notele, ştia orice. Am ameninţat-o cu exmatricularea. I-am sunat tatăl. Am pocnit-o la ore de i-a zburat părul ăla vopsit pe traiectorii sinusoidale.

PROCURORUL(încântat): Şi?

PROFESORUL: Nimic. Şi la un moment dat chiar a întrecut măsura. A comis nişte fapte odioase. Întreg liceul a fost ruşinat.

PROCURORUL: Vă referiţi la... (scârbit)

APĂRĂTORUL(îi taie vorba): Şi dumneavoastră cum aţi reacţionat? De ce nu aţi fost în stare să luaţi o măsură? În fond, era elevă de zece, avea prieteni în liceu, trebuia doar puţin temperată...

PROFESORUL: Am luat o măsură. Am pedepsit-o cu vârf şi îndesat. Nu a mai ridicat nici măcar glasul după aceea, de frică.

APĂRĂTORUL: Ce măsură?

PROFESORUL: I-am exmatriculat, pedepsit sau lăsat coringenţi toţi prietenii.

APĂRĂTORUL(nervos): Domnule profesor, realizaţi că această pedepsire în masă a unor elevi nevinovaţi este cea mai idioată... (pufnind) Aţi făcut asta ca să vă răzbunaţi!

PROFESORUL(ruşinat): Eu consider că a fost...

PROCURORUL(victorios şi agasat în acelaşi timp): Şi faptul că a luat asemenea decizie nu înseamnă că faptele ei au fost pe măsură? Nu adevereşte faptele ... odioase... de care este acuzată?

APĂRĂTORUL: Măsura a fost inconştientă şi nu a făcut decât să degenereze şi mai mult faptele persoanei acuzate!
PROCURORUL: Fals! Faptele ei au degenerat...

PROFESORUL: Vă rog...

PROCURORUL: Vinovată!
APĂRĂTORUL: Nu, este vina profesorului!

(Cearta este întreruptă de un val de bătăi de ciocan. Şi avocaţii şi PROFESORUL sunt cuprinşi de spaimă şi rămân nemişcaţi.)

PROFESORUL: Onorate judecător, (speriat, linguşitor) eu, un amărât de profesor de matematică, vă rog să mă iertaţi dacă am luat măsuri nepotrivite, dar ce să faci, ce să-i faci, a trebuit să o îmblânzesc pe nesimţita asta cumva, (aruncă o privire scârbită spre PERSOANA ACUZATĂ), cu ţinutele ei, uitaţi-vă la ea cum arată,(APĂRĂTORUL cască ochii), nicio umbră de ţinută, niciun pic de respect, nu a respectat nicio regulă, nimic... a încălcat tot, a distrus liceul, mi-a distrus reputaţia, m-a distrus pe mine...

(JUDECĂTORUL bate cu ciocanul în masă. PROFESORUL amuţeşte.)

APĂRĂTORUL(speriat, rugându-se să-i fie aprobată cererea): Se continuă audierile?

(bătaie cu ciocanul în masă)

SCENA V

(Judecătorul, Procurorul, Apărătorul, Persoana Acuzată şi Andrei Cartoforul)

PROCURORUL(deja plictisit): Să intre următorul martor! 

(Un tânăr cu o privire dârză, îmbrăcat într-un costum elegant şi scump, intră călcând cu paşi largi, şi, oarecum stingherit, se aşează la masă unde APĂRĂTORUL îi arată cu degetul. Deşi curajos, în timpul interogării va da de gol o lipsă de experienţă şi o inconştienţă proprii unei vârste fragede.)

ANDREI: Bună ziua.

PROCURORUL: Numele, prenumele, ocupaţia?

ANDREI: Mă numesc Andrei Ţ. şi sunt cartofor.

APĂRĂTORUL: Ştiţi că este ilegal să vă câstigaţi banii din jocuri de noroc.

ANDREI: Mă scuzaţi, dar aici depinde...

PROCURORUL: Este irelevant! Domnule Andrei, care era legătura dumneavoastră cu persoana acuzată?
ANDREI: Era prietena mea cea mai bună.

APĂRĂTORUL: Era? Să înţeleg că s-a întâmplat ceva care...

PORCURORUL: V-a trădat deci? Faptele ei... groaznice... s-au reflectat şi asupra dumneata? Ah, cât trebuie să fiţi de nenorocit...

APĂRĂTORUL(dându-şi ochii peste cap): Domnule Andrei, ce v-a făcut să stricaţi legătura cu persoana acuzată?

ANDREI: Ştiţi, prieteni de mult timp cum eram... eram într-un moment mai greu, ştiţi, prietenii, pariurile, banii... i-am cerut ajutorul, era singura în care aveam încredere... s-a oferit... apoi, când era totul mai greu, ea a fugit... a fugit şi m-a lăsat aşa, despuiat de tot ce aveam!

PROCURORUL(şocat): Să înţeleg că v-a furat banii, v-a trădat, v-a minţit?

APĂRĂTORUL(tare, ignorându-l pe PROCUROR): Cum domnule, a... fugit cu tot ce aveaţi? Aşa, pur şi simplu? Ceva a făcut-o să facă asta?

ANDREI: Poate.

APĂRĂTORUL: Să înţeleg că aveţi ceva în minte?

ANDREI: O iubeam, i-am cerut să mă iubească şi ea...

PROCURORUL: Vax.

APĂRĂTORUL: Nu cumva, în „dragostea” dumneavoastră, aţi speriat-o? Aţi izgonit-o? Nu uitaţi că eraţi cei mai buni prieteni!

PROCURORUL: Asta nu schimbă cu nimic faptul că l-a furat şi l-a minţit şi a fugit cu... tot ce avea!

APĂRĂTORUL: Taci dracului! Domnule Andrei, gândiţi-vă bine la cum v-aţi comportat...

ANDREI: Ea s-a oferit să fie lângă mine dar nu mi-a fost suficient...(încep să îi curgă lacrimi din ochi) o iubeam, am insistat... atunci ea... (sughiţuri, tuse, nu se înţelege ce spune)... m-am simţit cel mai distrus, trădat om... aşa că eu am...

APĂRĂTORUL, PROCURORUL: Dumneata ai...?

ANDREI(se calmează): Am decis să câştig măcar puţin din ce am pierdut.

APĂRĂTORUL, PROCURORUL: Cum?

ANDREI: Am denunţat-o poliţiei. Aşa a ajuns aici.

APĂRĂTORUL(se dă jos de la masă): Cum, v-aţi trădat cea mai bună prietenă aşa, gratuit? Pentru o neînţelegere?

ANDREI: ...

PROCURORUL(mirat): Neînţelegere? Numeşti faptele (se poticneşte, mai scârbit ca de obicei)... ei odioase... neînţelegere?

APĂRĂTORUL: Răspundeţi!

ANDREI: Am obţinut şi o recompensă.

APĂRĂTORUL: Ce recompensă?

(mică linişte)

ANDREI: Treizeci de mii.

APĂRĂTORUL: Deci v-aţi răzbunat cu vârf şi îndesat, şi cu un câştig profitabil!?

ANDREI(mâncat de remuşcări): ...

APĂRĂTORUL: Atunci, şi dacă ar fi vinovată, nu sunteţi cu nimic mai...

PROCURORUL(înflăcărat): Este vinovată! Este în mod evident vinovată, onorată instanţă, consider că audierile nu îşi mai au rostul!

APĂRĂTORUL: Onorată instanţă, acest martor este un om necinstit! Nici măcar nu a fost pus să jure!

(rumori, zgomot în sală)

PROCURORUL: Vinovată!

APĂRĂTORUL: Nedovedit!

(Cearta celor doi avocaţi este întreruptă de bătăile ferme cu ciocanul. Spaima îi cuprinde pe amândoi, făcându-i să fie cuprinşi de un tremur puternic.)

PROCURORUL, APĂRĂTORUL (speriaţi, cu vocile stinse): Domnule judecător, consideraţi că...

PROCURORUL: ...este necesar să trecem la audierea...

APĂRĂTORUL: ...următorului martor?

(O singură bătaie. Cei doi se privesc, îşi fac semn din cap şi se aşează la mesele lor.) 

SCENA VI

(Judecătorul, Procurorul, Apărătorul, Persoana Acuzată şi Andrei care sărută cu ochii deschişi)

APĂRĂTORUL: Să intre următorul martor!

(Un tânăr înalt, slab, energic, îmbrăcat în jeanşi şi cămaşă în carouri şi cu teneşi în picioare intră prin intrarea spectatorilor, arborând un zâmbet fals. Urcă pe scenă cu entuziasm şi se aşează picior peste picior în boxa martorilor.)

APĂRĂTORUL: Bună ziua.

ANDREI: Salut.

APĂRĂTORUL: Juri să spui adevărul şi numai adevărul?

ANDREI: Jur.

APĂRĂTORUL: Numele, prenumele, ocupaţia?

ANDREI: Andrei K. Sunt student, dar nu am o ocupaţie stabilă. Îmi câştig banii prestând tot felul de servicii.

PROCURORUL(chicotind, către sine): Ce fel de servicii?

APĂRĂTORUL: Care este legătura dumneavoastră cu persoana acuzată? De unde şi de cât timp o cunoaşteţi?

ANDREI: Am avut o relaţie cu ea. Am întâlnit-o la o petrecere. E ceva timp de atunci...

APĂRĂTORUL: Şi cum v-aţi înţeles cu ea?

ANDREI: Ne înţelegeam extraordinar, dar...

PROCURORUL: Dar?

APĂRĂTORUL: Îţi cerea ce nu-i puteai oferi?

ANDREI: Nu, nu mi-a cerut niciodată nimic. Era acolo, eram acolo, atât.

APĂRĂTORUL: Îţi făcea reproşuri?

ANDREI: Nu mi-a reproşat decât o singură chestie.

PROCURORUL: Cum, doar una?

ANDREI: Da. Că sărut cu ochii deschişi.

APĂRĂTORUL: Nu ţi-a spus niciodată că te iubeşte?

ANDREI: Ba da.

PROCURORUL: De câte ori?

APĂRĂTORUL: Irelev..

ANDREI: De multe. Nu de atâtea ori ca mine, dar de multe.

APĂRĂTORUL(nerăbdător): Te-a înşelat?

ANDREI: Nu ştiu. Nu mi-a spus. Nu prea vorbea despre ea. Avea alte aspiraţii, alte gânduri...

APĂRĂTORUL: Mi-o poţi descrie în câteva cuvinte? Era vicioasă sau violentă?

ANDREI: Era de o blândeţe remarcabilă. Fuma mult, bea mult, şi mereu era cu mintea în altă parte. Ura regulile. Dar era doar un copil.

PROCURORUL(flegmatic): Spui că nu vorbea despre ea? Că nu ai cunoscut-o bine? De unde ştii că în spatele feţei pe care o descrii nu se ascundea o persoană... rea, meschină?

APĂRĂTORUL(ignorându-l pe PROCUROR): Şi de ce s-a terminat această relaţie? S-a terminat brusc?

ANDREI: Da. (oftează) M-am despărţit eu de ea.

PROCURORUL: Ţi-a făcut rău, nu... (scârbit) a îndrăznit să...

APĂRĂTORUL(ignorându-l): De ce?

ANDREI(şovăind): Pentru că...

PROCURORUL: Deci a făcut-o, e vinovată!

APĂRĂTORUL(continuând să-l ignore): Cum a reacţionat la despărţire?

ANDREI: M-a rugat să rămânem prieteni şi mi-a jurat că va rămâne lângă mine.

APĂRĂTORUL: Şi tu te-ai despărţit de ea chiar şi în condiţiile astea?

ANDREI: Nu mai puteam să îndur... era atât de...

PROCURORUL: Bine ai făcut că ai părăsit-o! O merita!

APĂRĂTORUL: De ce nu i-ai mai dat o şansă?

ANDREI: I-am dar dar nu a mai fost la fel... am sfârşit prin a fugi de ea... am înşelat-o...

PROCURORUL: Deci ţi-a făcut rău... a comis acele fapte... (scârbit) groaznice... te-a făcut să te răzbuni, să o înşeli doar ca să o faci să sufere! E numai şi numai vina ei că s-a ajuns aici!

ANDREI: Da... Nu...

APĂRĂTORUL(nervos): Eşti de acord cu faptul că acest lucru a rănit-o şi mai tare, nu?
ANDREI: Da, sunt...

APĂRĂTORUL: Domnule Andrei, o consideraţi vinovată pentru... răul de care ar fi acuzată că vi l-a făcut?

ANDREI(tulburat): ...suntem vinovaţi în egală măsură. (se ridică şi dă să plece)

PROCURORUL: Domnule judecător, este clar că martorul audiat are... (zeflemist) sentimente pentru persoana acuzată -deşi acest lucru mi se pare imposibil- şi nu este imparţial!

APĂRĂTORUL(cu o teamă imensă citindu-i-de pe chip): Onorată instanţă, vă rog să permiteţi audierea ultimului martor!

(Bătaie în masă. Cei doi avocaţi trag aer în piept. PROCURORUL îşi frământă mâinile, APĂRĂTORUL bate obsesiv din picior.)

SCENA VII

(toţi din scena precedentă şi Andrei cel cu ţigara în colţul gurii)

(Cei doi avocaţi nu mai stau la mesele lor, ci se plimbă prin scenă nervoşi.)

PROCURORUL: Să poftească următorul martor!

(linişte)

PROCURORUL: Să poftească... (ţipă) Să poftească!

(Andrei 3, cel cu ţigara în colţul gurii intră pe intrarea spectatorilor, mergând lent printre rândurile de scaune şi aruncând priviri în public. Este îmbrăcat cu o cămaşă neagră şi jeanşi negrii, neras şi cu părul foarte ciufulit. În colţul gurii îi stă lipită o ţigară turtită, aproape terminată, stinsă, aparent aflându-se acolo de foarte mult timp.)

(rumori)

PROCURORUL: Mai repede!

(ANDREI 3, aparent ameţit, înaintează sprijinindu-se de scaune. La un moment dat începe să tuşească zgomotos. Rumori în sală. Între timp, ANDREI 2 coboară de pe scenă şi pleacă. La un moment dat, cei doi schimbă o privire tăioasă, apoi îşi văd, fiecare, de drum.)

PROCURORUL: Mişcă-te dracului mai repede!

(ANDREI tuşeşte în continuare, apoi se îndreaptă de spate şi urcă pe scenă cu pas hotărât, drept. Priveşte în ochi PROCURORUL. Îşi pipăie mucul de ţigară din colţul gurii să verifice dacă mai e acolo. Aruncă o privire APĂRĂTORULUI. Pipăie din nou ţigara. APĂRĂTORUL îl pofteşte să se aşeze în boxa martorilor.)

(rumori)

APĂRĂTORUL: Să înceapă audierea!

PROCURORUL: Numele, prenumele, ocupaţia?

ANDREI(dă toate răspunsurile vorbind răspicat,dar rar,relaxat,cu pauze după cuvinte şi cu oarecare cinism): Andrei...

PROCURORUL: Iar Andrei? Andrei şi mai cum?

ANDREI: Andrei şi atât.

PROCURORUL: Cum domnule Andrei şi atât?

ANDREI(dă din umeri)

APĂRĂTORUL: Cu ce vă ocupaţi?

ANDREI: Sunt fumător,nu se vede?

(rumori)

PROCURORUL: Şi totuşi ocupaţia?

APĂRĂTORUL: Din ce vă câştigaţi existenţa?

ANDREI(flegmatic): Treaba mea.

PROCURORUL(isteric): Cum domnule e treaba dumitale? Auzi, ‚e treaba mea’, şi se dă şi mare, aruncă dracului chiştocul ală din colţu gurii ca doar nu eşti la birt! Din cauza oamenilor ca tine merge ţara asta...

APĂRĂTORUL(sare să-l potolească pe PROCUROR): Rogu-vă, vă implor, calmaţi-vă! (către ANDREI) Nu mai fă pe deşteptul, o întreagă sală de judecată stă după tine!

(ANDREI îşi abţine un zâmbet)

PROCURORUL(se calmează brusc): Bine, domnule (se poticneşte de fiecare dată când rosteşte numele)... Andrei... să începem. Juraţi să spuneţi adevărul şi numai adevărul?

ANDREI(zâmbind ironic): Jur.

PROCURORUL: Bun. Puteţi să-mi spuneţi care e legătura dumneavoastră cu persoana acuzată?

ANDREI(întoarce pentru prima dată capul către persoana acuzată, îşi roteşte o şuiţă de păr pe deget, se scarpină în barbă, apoi îşi pipăie ţigara din colţul gurii): O iubesc.

apărătorul(înainte ca PROCURORUL să apuce să se enerveze): Este o informaţie într-adevăr preţioasă, şi totuşi, domnule Andrei, am vrea să ştim mai întâi cum aţi cunoscut-o, care era relaţia dumneavoastră cu ea, în ce măsură o consideraţi vinovată de..

ANDREI(face o grimasă şi îi taie vorba): Am cunoscut-o într-un bar.

PROCURORUL: Vă puteţi aminti şi numele barului? Îl frecventaţi din obişnuinţă? Dar ea?

APĂRĂTORUL: Este irelevant!

ANDREI(visător): Sau în tren... sau mi-a făcut cineva cunoştinţă.. sau o cunosc dintotdeauna...

PROCURORUL(enervat): Vă rog, concentraţi-vă!

APĂRĂTORUL(îşi înfundă un chicotit): Vă înţelegeţi bine cu persoana acuzată?

ANDREI: Depinde.

APĂRĂTORUL: Ce părere aveţi despre ea? Vi se pare o persoană bună, vi se pare că ar face rău cuiva? Vi se pare o persoană de încredere, sinceră, naivă?... Aţi pute-o descrie în câteva cuvinte?

ANDREI: Nu minte, nu urăşte. Fumează, râde şi visează mult.

PROCURORUL(plictisit): Vax. Aveţi o relaţie.

ANDREI: Nu.

PROCURORUL: De ce?

ANDREI(pipăind mucul de ţigară şi rotindu-şi o şuviţă de păr pe deget, devine brusc tulburat): Complicat...

APĂRĂTORUL: Dar ea vă iubeşte?

ANDREI: Aşa mi-a spus.

PROCURORUL(şocat): V-a spus? Ce infamie!
APĂRĂTORUL: V-a spus-o de multe ori?

ANDREI: Nu.

PROCURORUL: Măcar de v-ar fi spus-o de multe ori! De câte or v-a spus-o?

ANDREI(pare că rememoreaza şi numără în gând, pierde şirul ideilor, pipăie ţigara, îşi roteşte părul pe deget): O dată hotărât şi de 4 ori s-a cam poticnit. (îşi reprimă un oftat şi revine la zâmbetul calm şi zeflemist) Adică nu se pun. Nu e o chestie uşor de spus.

APĂRĂTORUL(persuasiv): Şi nu credeţi că vă iubea cu adevărat?

PROCURORUL(declamă, mai degrabă către JUDECĂTOR decât pentru restul): Minţea! Minţea cu neruşinare, nu-i aşa?

ANDREI: Nu cred că minţea.

PROCURORUL: I-aţi spus că o iubiţi?

ANDREI: Nu.

PROCURORUL: De ce?

ANDREI: Nu prea spun eu asta..

APĂRĂTORUL: Aţi jurat să spuneţi adevărul!

ANDREI(oftează): Da, i-am spus.

APĂRĂTORUL(entuziast): Şi crezi că te merita? Şi crezi că era sinceră cu tine? Ţi-a răspuns că te iubeşte şi ea?

ANDREI: Da.

APĂRĂTORUL(simte cum câştigă teren; PROCURORUL devine nerăbdător): Deci spui că nu... că nu are cum să fie vinovată de ... (oripilat la rândul său) tot răul de care este acuzată?

ANDREI: Nu .. nu ştiu...

APĂRĂTORUL(victorios): Înseamnă că legătura cu ea te făcea fericit? Ti-a făcut vreodată rău?

(ANDREI ezită)

PROCURORUL(răsunător): Te-a făcut să suferi groaznic, ţi-a ruinat viaţa, te-a distrus în asemena hal încât nu te-a mai lăsat să-ţi dormi nopţile! Apoi a avut şi tupeul să-ţi ceară ce nu-i puteai oferi! Te-a făcut să fugi doar ca să scapi de durere! (oripilat) A comis cele mai groaznice fapte, te-a nenorocit, nu? A măcelărit tot ce-ţi era drag! (răcnind) Spune, e adevărat! Recunoaşte, nenorocitule, ai jurat să spui adevărul! E vina ei, e vinovată, e o.. o.. (îşi iese din minţi) e vinovată! Recunoaşte! Vorbeşte! De ce taci, uită-te la tine, alcoolic, drogat, distrus, te-a distrus! De ce să laşi o asemenea criminală să scape? Ar putea fi ştearsă de pe faţa pământului, pedepsită pe vecie!

 (PROCURORUL, scos din minţi, începe să-l înjure bolborosind pe ANDREI, apoi se întoarce către PERSOANA ACUZATĂ şi o înjură de asemenea; APĂRĂTORUL încearcă să-l imobilizeze. Nimeni nu intervine. În învălmăşeala creată, APĂRĂTORUL şi PROCURORUL îşi pierd măştile. Publicul poate vedea că ei sunt de fapt DOMNUL, respectiv DOAMNA. Cei doi se privesc şocaţi. ANDREI, cu capul sprijinit în mâna stângă, scoate o cutie de chibrituri şi se joacă cu ea în mâna dreaptă. Persoana acuzată rămâne inertă.)

ANDREI(către JUDECĂTOR): Domnule judecător, din moment ce intuiesc că audiţia mea s-a sfârşit, îmi permiteţi două minute cu persoana acuzată?

(Înainte să-şi primească răspunsul, se şi ridică din boxă şi merge spre ea. Se opreşte în faţa ei şi îi pune în palmă cutia de chibrituri, apoi îi dă la o parte o şuviţă de păr din ochi şi se întoarce la locul său. Rumori.)

JUDECĂTORUL(ţipă): Linişte în sală! (cu un gest din mână, către DOMN şi DOAMNĂ, care încă se privesc stupefiaţi) La locurile voastre, circarilor!

(Rumorile se calmează rapid. Suspans. JUDECĂTORUL se întoarce foarte încet cu faţa spre public şi aruncă o privire fermă PERSOANEI ACUZATE. Se va putea observa că JUDECĂTORUL şi PERSOANA ACUZATĂ sunt aceeaşi persoană. JUDECĂTORUL poartă o robă şi are un lanţ metalic cu o cruce la gât. Când îl vede pe JUDECĂTOR, cei doi avocaţi sunt cuprinşi de o spaimă pură.)

JUDECĂTORUL(bate cu ciocanul în masă şi vorbeşte grav,tunător,cu ecou): Consider că se poate ajunge la o decizie. Măturiile şi dovezile prezentate demonstrează în mod perfect că nu pot da alt verdict decât... (tensiune) vinovată! De o mie de ori vinovată! În toţi anii mei nu am întâlnit o persoană care să se facă vinovată de ruinarea vieţii atâtor persoane, şi prin atâtea feluri! În toţi anii de când judec nu a stat în faţa mea o fiinţă atât de infamă, de monstruoasă, de meschină, de mârşavă! (se dă jos de la masă, păşeşte bocănind până în faţa PERSOANEI ACUZATE şi o apucă brutal de guler) Eşti condamnată la moarte! (cu un zâmbet învingător, satisfăcut) Vei fi împuşcată la marele zid cât mai repede cu putinţă! (se aud voci care aclamă)

(PERSOANA ACUZATĂ nu reacţionează în niciun fel; DOMNUL este distrus; DOAMNA este şocată; ANDREI se dă jos de pe scenă şi iese prin public, pipăindu-şi ţigara)

JUDECĂTORUL(încet, către PERSOANA ACUZATĂ): Asta o meriţi, asta ţi-e soarta, nenorocito! (îi dă drumul la guler violent, cu dezgust) Luaţi-o!

SCENA VIII

(Judecătorul, Domnul, Doamna, Persoana Acuzată şi Gardienii)

(Cei doi GARDIENI intră prin părţi opuse păşind lent. Între timp, DOMNUL trece la masa DOAMNEI şi o cuprinde în braţe.)

DOAMNA(stins): Iartă-mă, iartă-mă...

JUDECĂTORUL(către GARDIENI): Arestaţi-o! La moarte cu ea! (voci care aclamă)

(GARDIENII sar să apuce persoana acuzată. Muzică violentă, apăsătoare. Lumina se stinge brusc. Panică. Voci care strigă.)

JUDECĂTORUL(urlă): E o diversiune! Nu o lăsaţi să scape! Prindeţi-o, incompetenţilor!

(ţipete, panică; se aprinde lumina)

JUDECĂTORUL(observă că este legat de către GARDIENI): Nu pe mine, cretinilor! Eu sunt judecătorul! Spuneţi-le, idioţilor, spuneţi-le! (urlă)

(GARDIENII îl trag pe JUDECĂTOR afară din scenă. Mobila este vraişte. În decorul aproape apocaliptic, DOMNUL şi DOAMNA se sărută. PERSOANA ACUZATĂ priveşte în gol cu faţa spre public.)

SCENA IX

(Judecătorul, Persoana acuzată)

(Lumina este proiectată pe PERSOANA ACUZATĂ, rămasă singură în sala de judecată. PERSOANA ACUZATĂ se caută în buzunare şi găseşte o bucată de cretă. Se apleacă şi începe să contureze pe podea o linie curbă care tinde să se închidă, fără să o închidă însă sau să calce în interiorul ei. Din când în când se ridică în picioare şi priveşte,contemplativ,linia. La un moment dat se opreşte şi ascultă.)

JUDECĂTORUL(din fund,disperat,cu ecou): E o greşeală!

PERSOANA ACUZATĂ(către sine,fredonând): „All in all it was all just bricks ...” (continuă să deseneze,îngroşând obsesiv linia existentă)

JUDECĂTORUL(tot mai încet): Deschideţi dracului ochii, mă confundaţi, e o greşeală!

PERSOANA ACUZATĂ(fredonând): „in the wall...”

(PERSOANA ACUZATĂ intră în conturul desenat prin locul unde linia a rămas neînchisă, apoi se apleacă şi închide linia curbă; scoate o ţigară şi o aprinde cu chibritul, apoi o pune în colţul gurii; priveşte în jur,apoi se ridică în picioare şi,cu mişcări de mim,pipăie un perete imaginar ridicat pe conturul desenat cu creta; din când în când se opreşte şi ascultă.)

JUDECĂTORUL(stins): E o greşeală...

(se aude o împuşcătură)

(PERSOANA ACUZATĂ se prăbuşeşte pe podea odată cu împuşcătura. Mâinile şi picioarele îi rămân în afara conturului. După câteva clipe de inerţie, îşi trage brusc, epileptic braţele şi picioarele şi se chirceşte în interiorul conturului. Tremură, tuşeste violent şi într-un final, rămâne nemişcată. Lumina se stinge, rămânând doar punctul roşiatic al ţigării ce continuă să ardă.)

EPILOG

(Domnul, Doamna, Tatăl, Doica, Profesorul, Andrei 1, Andrei 2, Gardienii, Andrei 3)

(Zgomot de zid care se prăbuşeşte. Lumină caldă, difuză. Grămadă de pământ cu lumânare şi crucea JUDECĂTORULUI înfipte în ea pe locul unde a căzut PERSOANA ACUZATĂ. Resemnaţi, trişti, prin spatele ei, dinspre stânga spre dreapta, trec DOMNUL, DOAMNA, se opresc, privesc mormanul, pleacă capul, apoi îşi continuă drumul. La fel fac PROFESORUL, DOICA –trece plângând, suflându-şi zgomotos nasul-,  TATĂL, ANDREI 1 –cu lacrimi în ochi şî cu un pistol în mână-. ANDREI 2 se opreşte, se aşează pe vine lângă morman, priveşte contemplativ şi oftează lung, cu ochii închişi, apoi îşi trece mâna prin păr, se ridică si merge mai departe, neluându-şi ochii de la grămadă. Cei doi GARDIENI trec indiferenţi, mai să se împiedice de morman. ANDREI 3, cu aceeaşi ţigară în colţul gurii, păşeşte foarte rar privind în jos. Ajunge în dreptul grămezii, se apleacă, îşi aprinde ţigara din colţul gurii de la lumânare, o pufăie, şi-o dezlipeşte cu greu de buze, se îneacă, apoi se apleacă, înfige ţigara în morman, suflă în lumânare. Lumina se stinge odată cu lumânarea, rămânând doar punctul roşiatic al ţigării ce continuă să ardă.)

– Sfârşit –