Înstrăinare.

„Iubire. Sentiment învălmăşit de găsire şi regăsire. Entuziasm. Cunoaştere, autocunoaştere, căutare, întoarcere. Copilărie îmbrăţişând adolescenţa. Pierdută în timp dar nu şi în spaţiu, respirându-mi gândurile, exorcizându-mi propriul sine. Amalgam de sentimente şi vânătoare de afecţiune. Oase ieşite prin piele, suflet ieşit pe gură, explozie de trăiri. Nu pot citi o carte căci ieşi ca un monstru din fiecare slovă şi îmi cuprinzi retina cu mâinile frumoase, dă-mi drumul, vânt, viscere, viol, violenţă, vuiet, val, vreau. Nupotsădorm devine noul meu „noapte bună”, renasc visele, natura umană devine transparentă nu mai ştiu ce sunt cine sunt ştiu doar unde vreau să fiu – lângă tine – alerg gâfâi sângele îmi ţâşneşte din tălpi nu te ajung te scufunzi în fum apă frig e noiembrie tremur nu mai pot continua mi se frâng gândurile se sfarmă falangele pielea se crapă mintea mea...”

 Dimineaţă. Ceasul taie secunde de carne. Afară – cald, dar lumina soarelui miroase a toamnă. Septembrie. Deschide geamul, apoi cuprinsă de teamă îşi pipaie corpul. Tălpile – neînsângerate, gândurile – nefrânte, falangele – nesfărâmate, pielea – necrăpată, mintea...

            Trase aer în piept şi dădu uitării coşmarul. Pofta de cafea îi făcea sângele adormit să clocotească ca o patimă. Cafea, cafea şi ţigară, cafea la el, cafea şi ţigară cu el, la el... Îşi ascultă impulsul.

            Coborî, stingheră şi temătoare, din autobuzul în care nu urcă niciodată nimeni şi se găsi pierdută într-un Constanţa cu aer de vis, cu asfalt viu. Se simţea ca o intrusă, simţea cum schimba ordinea lucrurilor în universul acela străin ei. La telefon îi auzi vocea adormită, liniştindu-i sufletul dintr-o dată lipsit de un "acasă". Intră în bloc. El o aştepta în uşă, cu genele tivite de somn, cu ibricul în mână şi cămaşa descheiată...

Bătăile de inimă au fost instant înlocuite de o pace încărunţită. El a primit-o cu prietenie şi cu un zâmbet domol ca un val. Încercă un sentiment necunoscut până atunci – era lângă el, vorbeau, beau din aceeaşi cafea şi toamna intra pe geam. Focul ce ardea pe chipul ei se domoli brusc, căpătând lumina apatică a unei mici fericiri. La început, să pătrundă în camera lui o copleşi. O copleşeau cei 16 ani pe care el îi trăise fără ea, îi era dor de copilăria lui, îi privea pereţii, pozele, patul, covorul, se învârtea în cercuri ca să-şi ascundă sfiala, cafeaua se răcea în ceaşcă, doar un gând o tulbura –el, Andrei. Nu-l cunoscuse niciodată atât cât l-a cunoscut în ultimele minute – îşi imaginase altfel camera lui Andrei, viaţa lui Andrei, dimineţile lui Andrei – îi venea atunci pe loc să le redecoreze, pe toate. Dimineaţa îi luă de mână şi-i înveli în pătură, unul lângă altul în patul mic. Inerţie. Timp ce încetă să bată. Se pierdeau în priviri lichide şi într-o linişte prăfoasă, ireală. Îl dorea, dar trupul nu voia să o asculte, ajunsese deja la saturaţie. Îşi apropie capul de al lui, mai întâi imperceptibil. El îi mirosi gestul şi, într-o clipă ce a părut infinită, i se aruncă între coaste. Oasele se contopiră în cuibul de aşternuturi. O beţie dulce-amară puse stăpânire pe ea. Încă nu-i venea să creadă că acesta e apartamentul lui Andrei, că-n mâna lui Andrei stătea mâna ei, că buzele lui Andrei caută buzele ei, că cearceafurile lui Andrei ascund trupul ei gol, dintr-o dată voia să fugă dar mai mult decât niciodată, voia să stea...

            Peste o oră, aceeaşi dimineaţă îi găsea întinşi la soare, tăcuţi şi calzi, privind în gol la şinele de tren. Pământ pe tenişi, ţigări în iarbă, urme de piele pe piele, gust de cafea uitat în colţul gurii. Nu-şi putea împărţi cu el fericirea. Şi poate nici el nu şi-o putea împărţi cu ea. Se suportau reciproc cu devotament şi-n tăcere, împărtăşeau râsete mute şi gânduri mult prea vii. Dar niciunul din ei nu a putut înţelege la timp ce au însemnat toate astea. Toamna a trecut, lungă, însorită şi aurie. Dimineţile se roteau unele după altele, precum poziţiile de pe film, şi erau învăluite-n lumină, ca şi cum filmul al fi fost voalat în cel mai puternic soare... Cafeaua a rămas aceeaşi şi doar şinele de tren şi autobuzul din care nu coboară niciodată nimeni le ştiau secretul, dar tăceau, tăceau, ca şi ei doi, tăceau, şi timpul...

*

Ceasul taie zile de carne. Afară – ger, iar stratul greu de nori miroase a plumb. Februarie. Deschide ochii, apoi cuprinsă de durere îşi pipăie sufletul.

Trase fumul în piept, dar nu putu da visul uitării...

„Înstrăinare. Sentiment apăsat de pierdere şi pribegie. Nostalgie. Nu ştiu nimic, nu mai caut nimic, nu mă mai întorc niciodată. Bătrâneţe cerşind copilăria. Pierdută în timp dar nu şi în spaţiu, asfixiindu-mi gândurile, întemniţându-mi propriul sine. Vid de sentimente şi scârbă de afecţiune. Piele compactă, zid al sufletului meu închis, implozie morbidă. Ghearele tale îmi dau încet drumul, aer, apatie, apartenenţă, absurditate, atemporalitate, adevăr. Noaptebună devine noul meu „bună dimineaţa”; se duc banii; natura umană e atât de stâncoasă şi cenuşie, ştiu unde sunt – în faţa ta –, îmi întinzi mâna, acum îţi intorc spatele şi plec fumând încet, sângele tropăie nestingherit, stai pe loc, te faci tot mai mic, eu mă scald în soare, e cald şi cer senin sticlă, mi se lipesc gândurile de cutia craniană, îmi trosnesc degetele, pielea e palidă şi mintea mea...”

A SE ÎNSTRĂINÁ v. intranz., refl. A-şi părăsi familia, locul de naştere sau de reşedinţă, stabilindu-se în altă parte. ♦ Fig. A se îndepărta sufleteşte; a pierde afecţiunea, dragostea, simpatia cuiva. [Var.: înstreiná vb. I] – În + străin.

(poveste reală; pentru o fată care a iubit şi ea cândva un andrei.)