să nu plângem

 

 ştii cum e când faci duş şi îţi intră şampon în ochi

şi ustură de îţi vine să urli

încerci în disperare să te clăteşti cu apă rece

şi tot ustură

 aşa sunt lacrimile

ustură ca dracu

de nici nu ştii ce să faci

să închizi ochii să le ţii acolo să-ţi sape în cornee

sau să le laşi

să lunece pe obrazul palid ca o sclerotică

să le ardă urma pe obraz

ca şi cum ar fi

acid clorhidric

nu lacrimi?

 de-asta nu-mi place mie să plâng

pentru că

mă doare

toată faţa

mă

simt

ca

un

atavism

ca o cataractă

ca dracu’

nu eşti decât un sclav

tu

nu eşti decât un sclav

al monstrului ce iese din oglindă

te apucă de gât

şi îşi atârnă tonele de ură şi timp ruginit de braţele tale

te pune la muncă silnică

împreună cu ceilalţi sclavi

tu nu eşti decât un sclav

care atunci când ceilalţi sclavi

privesc cerul

şi se masturbează visând la libertate

spui că libertatea e o curvă şi tu n-ai nevoie

de ea

deşi nopţile când toţi dorm

nimeni nu ştie

cât de tare loveşti tu zidul cu capul

îţi muşti până la sânge buzele să nu urli să nu te audă nimeni

şi atunci încep să-ţi urle oasele

firele de păr, ficaţii, plămânii, genele,

toţi porii încep să-ţi urle

de durere

tu nu eşti decât un sclav

care porţi pe sub epidermă zid de cărămizi iar visele tale

le ţii într-un borcan

ascuns

să nu vadă ceilalţi sclavi

că şi tu visezi la curva aia

căreia ei ii spun libertate

"It's only after we've lost everything that we are free to do anything."

a doua zi când te găsesc mort cu ţeasta sfărâmată de zid

ceilalţi sclavi cred că a fost un accident

şi le pare rău

dar de fapt ţie îţi pare rău de ei

da

tu eşti fericit ei nu

şi vei mai spune că

curva aia fute al dracului de bine.

...

"ce urîtă e lumea care naşte numai
un singur zeu
mort"
(Vişniec)

ultima bancă de la perete.

"pzd matii, vino naibii azi macar la o ora, sa stau iar cu tine in banca, sa te gadil pana incepe sa ma gadile pe mine sentimentu de fericire ca esti langa mine desi poate nu o arat cum trebuie, sa iesim afara sa fumam si sa radem ca doua idioate, sa ma uit la tine si sa realizez ca nam nevoie de nimeni si nimic daca te am pe tine!"

TE IUBESC.

Dualităţi

nu mi-a plăcut niciodată să merg

pe partea dreaptă a drumului

căci mereu mi se părea că oamenii din maşinile care trec

se holbează la jumătatea mea stângace a sufletului.

şi nu mi-a plăcut niciodată

să merg în dreapta ta

pentru că îmi era teamă că îmi vezi jumătatea stângace a sufletului.

frumos ar fi să fim cu toţii suflete ambidextre,

să putem să stăm mereu alături

fără să ne fie teamă

că cei din stânga o să vadă mai mult decât trebuie, sau cei din dreapta prea puţin.

ciudat e că mergând mereu în stânga ta

încep să cred că ori eşti ambidextru, ori stângaci, ori...

suflet amorf.

sunt o eroare un punct minuscul de tuş negru pe pânza luminescentă a unor ochi albaştri ce privesc în oglindă şi paradoxal văd în loc de acel punct eronat minuscul şi negru o umbră de unu şaiş’doi lipită de sticlă. sunt o inexplicaţie la fel cum sunt un amalgam de semne de punctuaţie.

pe norul unor insomnii scelerate fumez tomuri întregi rulate în ţigarete subţiri şi cu fire lungi transparente mă joc cu o păpuşă înaltă de unu şaiş’doi roşcată o iau de aici o duc pe acolo şi dincolo în faţă şi în spate şi în spatele spatelui şi prin Cişmigiu şi pe Lipscani să bea bere cu străinii şi ea nu ştie ce e cu ea câteodată şi alte dăţi cand vreau să cobor între oameni mă trezesc că de limba şi încheieturile mele sunt prinse sfori şi păpuşa se joacă cu cuvintele pe care le rostesc în sens propriu aberez şi simt cum aripile au devenit un atavism căci oricum nu mai pot să zbor.

şi totuşi,atunci când stau cu tine la o bere mă simt simplă ca un val ce se sparge la mal sau ca un strop de ploaie şi atât, şi nu în sensul de efemer ci în sensul de infinit.  

poem într-un rând.

ea nu e curvă, în pieptul ei locuiesc mai multe femei şi fiecare şi-l iubeşte pe al ei.

Poeme miocardice

Bătăi de inimă

cândva am iubit atât de mult încât simţeam

cum inima-mi pocnea

şi înflorea

până când petalele de miocard nu mai aveau loc în cutia toracică

şi începeau să bată sacadat în coşul pieptului ca să-şi facă loc

dar se izbeau de pieptul tău

şi de altă inimă

care nu avea suficient loc să-nflorească.

Seculară

aşa cum cocleala pe o bijuterie banală

o face să pară o bijuterie veche

din anul 1892

tot aşa sufletul meu

mânjit cu tine

devine special ca o bijuterie veche

din anul 1892

şi chiar mai mult,

preţios ca o bijuterie veche autentică

din anul 1892.

Ceasornicărie

în fiecare dimineaţă mă trezesc şi-mi întorc inima rămasă în urmă

cu câteva ore de somn

ca să ticăie regulat şi molcom

până la ora 20

când trebuie să o întorc din nou

căci altfel o ia înainte.

ɔɐıuɯosuı

"Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni

Ascuns în pivniţa adîncă,fără a spune un cuvânt.

Singur să fumez acolo neştiut de nimeni

Altfel,e greu pe pământ..."

[George Bacovia]

îmi lipseşti 

aşa cum îmi lipseşte somnul noaptea, 

când de gene timpu’ îmi atârnă 

grele şoapte ale unor nenăscute vise. 

au trecut sute de secunde de beton şi sacrilegii. 

îmi lipseşti 

ca un drog luat în doze prea mici..

The wall III

Stau de veghe

în spatele unui zid

ce freamătă

precum carnea însângerată dintr-o rană.

Mă întreb

de ce oare nu începe să plouă?

căci simt

cum cerul începe să suspine

din timp în timp

aşa cum din timp în timp te apucă plânsu’

în primele luni după moartea cuiva drag.

L-am întrebat de ce suspină

şi mi-a răspuns că i-a murit vara.

Nu-i adevărat, Cerule

vara se va întoarce, îţi spun io că o să se întoarcă.

Aşteapt-o.

Stau de veghe

în spatele unui zid

deşirat ca un tricou purtat de prea multe ori

pătat cu votcă

şi găurit cu ţigara.

Mă întreb

de ce mereu mă îmbăt

numai de la aceeaşi băutură

niciodată de la altele

oricând le-aş bea sau oricum le-aş combina.

Stau de veghe

în spatele unui zid de fum

în care gândul conturează chipuri

ce sclipesc în lumina gălbuie

a spicelor

aşa cum face fumul de ţigară modele în lumina unei lămpi cu bec.

Mă întreb

de ce mama dracu’

mi s-a scuturat tot lanul

şi a mai rămas din el doar un petic amărât

-în care nu au loc doi oameni să-şi întindă unul lângă altul

sufletele-

înconjurat de un zid amărât cu tablouri atârnate

şi cu o umbrelă albastră, desenată cu nori,

suspendată deasupra mea pe post de cer.

Am aţipit pentru un sfert de oră şi am visat ochi albaştri.

Nişte ochi mai adânci şi înnoraţi decât

cerul

atunci când nu vrea să plouă.

Vreau să visez un negru senin.

Poţi să plângi, Cerule,

promit că nu o să te judec.

Aveţi 3 secunde să vă daţi cu capul de pereţi dacă nu-mi înţelegeţi poezia.

Pentru că mă simt mai punk când inchei postările cu astfel de p.s.-uri