ploile mi-au umplut creştetul de muguri pe
mâna mea se încolăcesc vlăstari albi înfloriţi
crescuţi din podul palmei
nu mai recunosc casa în care stau iar vecinii
îşi bat câinii şi-i scot afară în stradă
nu mai ştiu cum să fug mai departe
furtuna albastră, furtuna albastră
îmi ameninţă cuibul iar
zidurile-mi se înmoaie şi se scurg ca
ceasurile lui Dali
cu plasturi pe ochi ca să nu plâng dorm
în cuiburi de viespi în cântecul de leagăn al
şerpilor şi în vis vocea veninului îmi arată
trecutul mă
ucide constant şi irevocabil
în fiecare zi câte puţin
plec la drum cu 10,000 de feţe şi e tot
mai cald,
mi
-e
tot
mai
cald
rând pe rând îmi dau jos măştile una câte una
ca pe cojoace
mii de copii ale mele rămân în urmă în timp
ce eu mă
dezgolesc devin tot mai mică cu fiecare eu la
care renunţ
închisă ca o cetate străbat pământul în
picioarele goale îmi
iau zidurile după mine peste tot nopţile
îmi fac cuibare de ploi împletite şi
dimineţile las
câte o mască a mea argintată în fiecare din
ele şi o privesc
cum prinde viaţă
pentru ca atunci când te vei simţi gol pe
dinăuntru
şi vei dormi cu plasturi pe ochi ca să nu
plângi
în cuiburi de viespi în cântecul de leagăn al
şerpilor
oriunde ai fi
să-ţi poţi face un cuib în braţele mele
