"Thou shalt not be fake to themselves,

thou shalt not rush towards a moving train before reading his ticket,

thou shalt not run away from truth,

thou shalt leap to live,

trust to breathe,

love to complete 

and in the end repeat!"

Recent Post

duminică, 29 noiembrie 2009

Persona (sau moartea lui Jimmi)

Motto: "Hey, you created me. I didn't create some loser alter-ego to make myself feel better. Take some responsibility!" - Chuck Palahniuk


"Nu ştiu cu ce să-ncep. Atâtea şi atâtea chestii s-au tot prăbuşit în ultimul timp, şi parcă toate semnele astea ar avea acelaşi scop -să mă facă să renunţ la dependenţa mea de oameni. Mă găndesc la cât eram de naivă şi nu ştiu ce să simt faţă de cum m-am lăsat fraierită de toţi în trecut… mă doare Jimmy, mă doare, vreau să fiu puternică, vreau să nu mai plâng…" 

Regrete şi teama de a se trezi la realitate. Asta a scris ea-n caietul ce aproape că mucegăise sub saltea, apoi l-a aruncat, cu scârbă, în mijlocul camerei, peste vrafurile de scrisori. Mintea-i rătăceşte disperată. Nu ştie pe ce să-şi deşire gândurile şi amintirile i se bulucesc pe un fir de aţă într-un sertar din cutia toracică. Stă-n pat, cu ochii larg deschişi, scrutând întunericul până la originea lui, tremură imperceptibil şi mâinile osoase mângâie pielea de găină de pe abdomen. Se relaxează cu deliciul acelei atingeri şi expresia buzelor ei seamană c-un mac vejtejit. 
Cu vârfurile degetelor îşi desenează cerculeţe pe piele şi din când în când tresare, uimită de senzaţiile noi pe care i le provoacă propriile atingeri. Patul vechi scârţâie lemnos la fiecare mişcare a ei, şi praful evadează din salteaua îmbâcsită, pe care s-au aşezat atâţia şi care acum e tare, lăsată şi groaznic de incomodă. Lângă ea, din scrumieră încă iese fum şi scrumul duhneşte canceros. Mirosul de fum i-a pătruns prin epidermă, părul ei miroase-a fum, gândurile ei miros a fum, dar pe ea n-o deranjează nicicum mirosul devenit infect.
Vântul trânteşte fereastra deschisă şi ea nici nu clipeşte. De-afară intră aer mâlos de ploaie, şi apa-ncepe să picure pe parchet. Frigul o pătrunde-ncet. Se cuibăreşte în colţul patului, acolo unde corpul ei a încălzit aşternutul, şi-şi împinge palmele între perete şi saltea. Zgomotul stropilor pe streaşină îi ticăie-n cap, şi-n liniştea aceea sacadată, din când în când, îşi aude propria voce cum chicoteşte bolnav, răguşit. Îşi aminteşte.
Din când în când faţa cretoasă, neexpresivă se-ncreţeşte cu o grimasă chircită de zâmbet. Pupila i se dilată brusc şi rămâne-mpietrită, atunci când ambiguitatea sentimentului se ia de mână cu obscuritatea amintirii, şi-n capu' ei ceva se rupe c-un zgomot care zgârie. Nu înţelege. Da, regretele-o inundă cum inundă marea un castel de nisip. Sunt pe cale s-o dărâme şi-o doare până şi corpul, bucata aceea de carne pe care-ncep s-o biciuie umezeala şi frigul. 
De obicei, în momente ca ăsta, începea să se târască-n genunchi în faţa mea, să mă implore să mă-ntorc. Dar acum se ghemuieşte în colţul patului, înfrigurată şi cu părul ud, şi fuge de umbra mea. 

Îmi amintesc cum ochii-i luceau ciudat în zilele de mai, când intra pe uşă dansând şi-şi arunca hainele calabalâc peste mine, iar buzele moi se lipeau într-un zâmbet larg, tâmp. Câteodată mi se face milă de ea, s-o văd cât e de firavă şi naivă şi dependentă de mine şi cu câtă ură încearcă să renunţe, atunci când zâmbetul devine un rânjet bizar şi ochii se-ntunecă. S-o văd cum m-alungă, să-i trec pragul minţii, în timp ce ea îşi spune că nu mai simte nimic, că vrea să renunţe, să fie alta, să nu mai spere şi să nu mai viseze. E treaba ei. Rolul meu aici e să o fac puternică, dar se desconsideră pe sine din cauza unor proşti pe care ea îi iubeşte şi care n-au iubit-o niciodată.
Nu mai pot s-o las să continue aşa.
-Când o să vină ziua când o să dai drumul acestui vis stupid în care trăieşti? îi spun, şi ea se-adună în ea, temătoare şi cu cearcănele vineţii, şi nu-mi răspunde. Priveşte prin mine, undeva în gol, poate către marea ce se conturează-n furtună prin fereastra deschisă. 
-Cât o să mai trăieşti aşa? îi repet, apropiindu-mă şi privind-o-n ochii adânci, umeziţi de vânt. Ochii ei s-au înnegrit, de parcă cineva i-ar fi desenat irisul cu creion dermatograf. A rămas împietrită, cu gura întredeschisă. Parcă nici nu respiră.
Îi trag o palmă peste faţă, şi de pe ea se ridică praful şi cade pe parchet ca un cadavru. Ridică brusc capul şi strigă răguşit:
-Pleacă!
Iau în tăcere caietul ei de pe jos, îl răsfoiesc şi zâmbesc cu răceală.
-Şi nu o să vrei să-l mai iubeşti apoi? N-o să vrei să mai visezi apoi?
-Nu. Pleacă.
- Gata, te-ai lăsat de mers pe nori? N-o să mai simţi nevoia să-ţi fie dor? Nu mai vrei să fii copil?
-Nu. Pleacă.
-N-o să simţi iar că nu te poţi obişnui să fii goală pe dinăuntru?
-Pleacă mă! N-am nevoie de tine! Nu-mi mai p-a-s-ă! strigă încodată şi nervii îi izbucnesc în strigăt, sugrumându-i glasul încă de copil. Mereu face la fel.

Îmi smulse caietul din mâini şi continuă să scrie, măzgălind.
Am rămas lângă ea doar cât să vad cum scrie "Am renunţat în sfârşit la acea parte din mine care mă făcea să mai iubesc, să mai plâng sau să mai visez deşarte."
Ăsta e. Sfârşitul meu. Îmi împreunez mâinile la spate, mă întorc şi ies. Trântesc uşa şi o las dărâmată de vânt pe podea, peste caiete, poze şi hârtii. În urma mea ploaia se scurge pe pereţi şi cerneala amintirilor se-ntinde, devenind un neant de pete fade şi neclare. Inima îşi închide ochii înc-odată, pentru ultima dată.



vineri, 6 noiembrie 2009

Tratat cu moartea

De ce oare are timpul puterea să spulbere totul?

Din ochi nu-ţi mai răsare lumina, dar nu mai sunt nici negrii. Ochii ţi s-au adîncit în cap, în negură, atîta de mult încît nici lumină nu mai au, dar nici negrii nu mai sunt. Fumul de ţigară îţi creionează pe faţă cicatricile, pînă acum nevăzute, ce fuseseră demult expresia unui zîmbet ce-ţi topea faţa mereu. Şi chipul scheletic ţi se întunecă de cearcăne cenuşii, şi par să te facă cu totul cenuşiu, dat tu... nici cenuşiu, dar nici altă culoare nu mai ai. Moarte ce în tine pătrunde.

Se apropia momentul acela în care urma să pleci. În care o voce morbidă urma să anunţe diagnosticul, însoţită de ţipătul prelung şi înfundat al aparatului care măsoară pulsul, acel bocitor al lumii moderne, al cărui ţipăt jalnic anunţă trecerea în nefiinţă...
Desigur, eu nu ştiam asta.

Eu doar priveam pe fereastră, printre gratii, cum te uitai în gol, cu ochii aţintiţi pe un nor, şi-ţi aprindeai ţigară după ţigară, iar vîntul îşi troienea amarul în părul tău.
Te pierdeai printre raze de soare -nu se mai reflectau pe pielea ta, nici nu treceau prin tine, ci pur şi simplu te ocoleau.

Aşa pustiu şi despuiat de tine te-am văzut şi ultima oară. Privind la cer printre crengile noduroase şi bătrîne. Şchiopătand uşor pe caldarîm într-o linişte morbidă, în timp ce frunzele îţi foşneau sub paşii grei, paşii tăi care nu mai fuseseră niciodată grei. Şi eu mergeam alături şi totul îmi părea absurd şi la fel, şi nu auzeam cum tăcerea ta răguşită implora să nu pleci, în timp ce ochii ţi se veştejeau în cap precum frunzele de sub tălpi...

Şi încă mă întreb de ce tocmai eu şi de ce tocmai tu, mă întreb de ce n-aş putea să vin cu tine-n mormînt, în loc să stau să-şi depună timpul praful peste mine, să mă şteargă anii ca pe un tablou vechi, să mă înec cu fum şi să mă droghez cu soare şi să aştept un vînt care mă spulbere ca pe fulgii unei păpădii?

Un nod cît un bolovan mi se-ncheagă-n gît. Oare de ce-mi închipui că aş putea să aştept moartea cu capul plecat şi murdară de cenuşă caldă, cu ochii ficşi şi adînciţi în nimic, doar ca să nu fiu nevoită să trăiesc fără tine?

Nu aş putea.
Cum aş putea să renunţ la tot, la tine, la pantofii de lac cu tocuri înalte, tociţi de la mersul pe nori?
Nu, nu aş putea.

De-abia acum cred că sunt pregătită.
Pregătită pentru momentul ăsta în care pleci şi iei cu tine tot. 

O să mă obişnuiesc. Moartea nu va pătrunde în mine, ci eu o să pătrund în ea.

miercuri, 4 noiembrie 2009

cântecul unui suflet decolorat













am fugit eu odată de acasă fără ghiozdan,
uitasem până şi să-mi pun şireturi la converşi;
m-am trezit de dimineaţă şi am plecat
nemachiată şi cu paltonul pe dos.
                şi norocul meu că dorm cu sufletul pe mine că
                altfel
                îl uitam şi pe el.

pe lăpuşneanu tramvaiul 100 tot încerca să intre în vorbă cu mine
dar învăţasem să nu mai alerg după tren
înainte să mă asigur că am biletul bun,
                iar biletul meu
nu era de 100,
                era pentru un tramvai care nu există sub cer.
mergeam prin oraş cu capu-n jos şi cu ochii întredeschişi şi nefocalizaţi
spre ceva nedefinit ce-n mintea mea se chema
Rai
şi arăta ca o staţie de tramvai ;
                                sau uitasem cum arăta?
de pe borduri, cerşetorii se agăţau de visele mele ;
pe marginea drumului tot număram duzi fără soţ,
şi ploaia îmi decolora de tot
hainele -care aproape deveniseră o a doua epidermă-,
căci şi umbrela uitasem s-o iau.

uitasem
ce culoare are pielea mea ascunsă în atâtea haine,
şi uitasem ce culoare au unghiile mele
de la atâta ojă albastră, mov, verde şi galbenă ;
de fapt, uitasem
ce culoare au culorile
                de la atâtea neculori.
mă oglindeam în asfalt
şi vedeam numai coloranţii ce se scurgeau de pe mine şi de pe oraş
de la ploaie.

mergeam pe jos dansând,
mergeam fugărindu-mă în bălţi şi strângând
biletul
între buricele degetelor.
şi soarele
s-a uitat ciudat la mine
când converşii mei decoloraţi s-au întâlnit pe caldarâm
cu o pereche de shoes Adio la fel de decoloraţi,
şi pe pielea mea udă am simţit îmbrăţişarea unei himere
care mirosea a cafea şi a Cola.
mi-a căutat gura cu buzele şi am simţit ceva la fel de umed ca toată ploaia
în sărutul ăla atât de cunoscut
                                şi atât de colorat
al acelui străin.
i-am zâmbit şi i-am cerut un foc şi-o ţigară ...

uitasem până şi gustul sărutului ideal
şi uitasem şi cine era
Străinul acela
cu shoes Adio care s-a bucurat atât de tare să mă-ntâlnească,
                -deşi îmi părea al naibii de cunoscut.
gândurile se vălătuceau
în plămânii mei necontenit şi mă făceau să vreau să strig
"oare ştie cineva cât eşti de incolor când
uiţi pe cine iubeai?"

doar ce terminasem ţigara când mi-am dat seama
                că am pierdut biletul ;
aşa că am renunţat şi m-am întors acasă.



                                                   şi, culmea, nu uitasem drumul.