azi doar plouă.
plouă obsesiv.
cerul e-ntunecat şi urlă.
ploaia plescăie zgomotos pe caldarâm, pe geamuri şi acoperişuri.
afară-i pustiu. dintr-o dată mă cuprinde o linişte grea ca o ceaţă, deşi ploaia nu tace.
pentru că ploaia nu face zgomot, ci cântă şi şopteşte poveşti.
aerul nu se simte greu şi nici nu-i frig.
ploaia asta nu m-apasă ci mă face …
să mă simt liberă.
ploile de vară-s cele mai frumoase, când picăturile de ploaie îţi pătrund până la oase, apa îţi şiroieşte prin păr, iar hainele nu mai sunt altceva decât un al doilea strat de piele. şi tu alergi, ţipi, dansezi, râzi şi plângi alături de ploaia care cântă cu tine.
mireasma de pământ te învăluie şi te îmbată, apa se scurge în tine, fiecare strop îţi dă viaţă. ploaia de vară te face să tragi aer în piept cum tragi însetat dintr-o ţigară şi să-ţi urli liberatea până la nori.
şi când oboseşti, te aşezi printre bălţi pe caldarâmul cald, sub umbrela frunzelor unui copac care îţi devine prieten.
de ce te-ai mai adăposti când oricum eşti ud fleaşcă? pentru că eşti atât de liber încât nimic nu mai contează.
anyway,
aş vrea să pot împărţi sentimentul ăsta superb cu cineva, două mâini încleştate, două suflete ude, două ţipete ce se amestecă, o îmbrăţişare în care pielea ta devine pielea mea; vocea ta răsună odată cu ecoul picăturilor în burlane. strigă-mă pe nume...
damn, ce frumos ar fi.
s-a potolit ploaia.
în liniştea de cavou, o maşină zgârie tăcerea răvăşind o baltă.
fumul se ridică încet din ţigara pe jumătate udă şi se destramă în razele de soare ce-au pătruns printre nori. converşii mi-s murdari de noroi şi creionul de ochi s-a întins precum cearcănele. merg înainte şi mă-mpiedic de frunze. privesc obsesiv la cer, îl aştept să clipească. zâmbesc şi mi-e bine.
cerul ploilor de vară e cel mai frumos cer. şi nu-i gri, aşa cum e-n noiembrie, când te apasă precum tone de beton. cerul ploilor de vară nu e beton, ci e fum şi pământ.
noi nu suntem beton, noi suntem pământ.
azi sunt nimic. azi nu am chef, nu, nu am chef azi. azi sunt altundeva.
ieri eram alta.
nu am dormit. muzica punk a zguduit pereţii până am ajuns să aud în mintea mea vecinii cum urlă.
m-am machiat cu mult negru şi mi-am tuns părul cum a dat dumnezeu.
am măzgălit peste tot, pe pereţi, pe birou şi gresia din baie, aceeaşi poveste şi aceeaşi ură faţă de tot.
am plâns mult, am ţipat tare şi am râs cu zgomot.
m-am îndopat cu jeleuri şi napolitane şi pufarine fără să le simt gustul. din cauza nesomnului, aveam ochii umezi mereu şi o senzaţie de greaţă ce contrasta scârbos cu culorile dulciurilor.
agitaţie, agitaţie, cafele după cafele, singurătate şi ţigări fumate una după alta.
nebunie, ură.
am vorbit mult. singură.
mi-am făcut curat în cameră răvăşind amintiri. mi-am făcut curat în amintiri răvăşind camera.
m-am gândit la multe şi-am uitat mai multe.
am sărit în pat, am aruncat cu perne peste tot, am dat cu chitara de podea până s-a auzit grifful scâncind. am rupt pozele, portretele. cioburi în care mi-am tăiat degetele de la picioare au devenit sentimentele mele.
şi nu mi-a fost dor de nimeni şi nimic. ai murit din mine aşa cum se stinge o lumânare uitată-n ploaie.
m-am privit ore întregi în oglindă cu o fascinaţie morbidă pentru coprul pe care-l uram. masturbare.
da, merit mai mult decât pe tine.
ieri am urât. azi am uitat.
azi doar plouă.
