"Thou shalt not be fake to themselves,

thou shalt not rush towards a moving train before reading his ticket,

thou shalt not run away from truth,

thou shalt leap to live,

trust to breathe,

love to complete 

and in the end repeat!"

Recent Post

marți, 19 iunie 2012

Schismă



în faţa halbei mele de bere blondăroşcată
mă uit la pereţi ca la teatru
mă scarpin în cap, fumez şi-mi ascult rolul

pe scenă actorul din mine îşi dă jos rând pe rând toate măştile
le-ntinde pe jos în faţa mea
le face să zâmbească, să plângă şi să vrea
iar eu nici măcar nu-l aplaud
în locul lui m-aş lăsa de teatru şi mi-aş mai lua o bere

îl privesc alergând în cercuri
făcând pe nebunul
şi tu îi arunci flori
îi arunci flori idiotule,
un glas în tine îţi spune că şi tu poţi
un glas în tine îţi spune că vrei să fii ca el
când el e doar nebun
doar nebun
nebun
neun
nbn
n

dar dacă vrei neapărat
atunci te invit la mine la masă
ţi-l voi prezenta pe comeseanul meu
un tip bine, roşcat, la vreo 27 de ani
-în popor i se zice "necuratul" deşi e al naibii de parfumat, miroase de la o poştă a Denim-

te invit să faci un pact
la un Red Label mai roşu ca mine
la un Marlboro roşu mai roşu ca mine
să semnezi
să semnezi

un contract prin care să daipe viaţă actorului tău

după care n-ai decât să-l laşi pe scenă să facă pe măscăriciul
şi te iei cu mine de mână
şi să ne îndreptăm agale către Iad
Iad
Iad
Iad

ca după ce ne vor vedea plecaţi,
actorii din noi pentru care ne-am vândut sufletul să-i vedem eliberaţi
să bea şi să fumeze cu nonşalanţă la mesele noastre


marți, 15 mai 2012

doi.

playlistul anual onorific.




Pink Floyd - Outside the wall
Puscifer - The Mission
Soundgarden - Black Hole Sun
John Lennon - God
Vama Veche - Copilul şi durerea
John Mayall & Gary Moore - If I don't get home
Pink Floyd - The Trial
Tool - Sober
Katatonia - July
E.M.I.L. - Noaptea
Deep Purple - Sweet Child in Time
Janis Joplin - Summertime
Marilyn Manson - Lamb Of God
Porcupine Tree - Way out of here
Katatonia - Journey through pressure
Tool - Right in two
Paradise Lost - The Sufferer
Katatonia - Brave
Coheed and Cambria - Welcome home
Paradise Lost - I am nothing
Paradise Lost - Faith divides us, death unites us
Anathema - A natural disaster
Katatonia - Idle Blood
Placebo - Blind
Katatonia - The longest year
Evanescence - Missing
Anathema - Temporary Peace
Masterplan - Under the moon
Stone Sour - Through Glass
Godsmack - Running Blind
Serj Tankian - Deserving?
SOAD - Lonely Day
Tool - Eulogy
Tom Waits - More than Rain
Tom Waits - November
Slash & Jerry Cantrell - Wish you were here
Azure Ray - November
Katatonia - Dissolving bonds
Alice in Chains - Nutshell
Tool - Rosetta Stoned
Acid Bath - Graveflower
Paradise Lost - Year of summer
Godsmack - Shine down
A Perfect Circle - Orestes
Tool - Jimmy
Tool - Crawl away
Implant pentru refuz - Apus
Trent Reznor - Immigrant Song
Luna Amară - Somn
Staind - Schizofrenic Conversations
Luna Amară - Asfalt
Flyleaf - Red Sam
Luna Amară - Roşu aprins
Staind - Comfortably Numb
Tool - H.
Tool - 4°
A Perfect Circle - Pet
Scorpions - Lonely Nights
Florence + The Machine - Seven Devils
Tool - The Patient
Tool - 10,000 Days (Wings pt. 2)

 deși toate au luat-o rău razna... 


care au fost cele mai mari tâmpenii pe care le-ați făcut anul ăsta? v-ați făcut prieteni? ați pierdut prieteni? de iubit ați iubit?


(eu da,din nefericire)

luni, 7 mai 2012

aye

ahaha, am sărit de 10,000 de page hits, ten thousand visits it shall be!
postare absolut idioată , dar mulţaaaaaam fain vouă ăstora de mă tăt citeţi.

si melodie foarte faină, ca să  nu fie postarea chiar degeaba.


(şi partea tristă e ca roşcata aia care se strambă chiar seamănă cu mine)

P.S.: scriu de pă leptooooooooop.<3

vineri, 20 aprilie 2012

cuib




ploile mi-au umplut creştetul de muguri pe
mâna mea se încolăcesc vlăstari albi înfloriţi
crescuţi din podul palmei
nu mai recunosc casa în care stau iar vecinii
îşi bat câinii şi-i scot afară în stradă

nu mai ştiu cum să fug mai departe
furtuna albastră, furtuna albastră
îmi ameninţă cuibul iar
zidurile-mi se înmoaie şi se scurg ca
ceasurile lui Dali

cu plasturi pe ochi ca să nu plâng dorm
în cuiburi de viespi în cântecul de leagăn al
şerpilor şi în vis vocea veninului îmi arată trecutul mă
ucide constant şi irevocabil
în fiecare zi câte puţin

plec la drum cu 10,000 de feţe şi e tot
mai cald,
mi
-e
tot
mai
cald
rând pe rând îmi dau jos măştile una câte una ca pe cojoace

mii de copii ale mele rămân în urmă în timp ce eu mă
dezgolesc devin tot mai mică cu fiecare eu la care renunţ
închisă ca o cetate străbat pământul în picioarele goale îmi
iau zidurile după mine peste tot nopţile
îmi fac cuibare de ploi împletite şi dimineţile las
câte o mască a mea argintată în fiecare din ele şi o privesc
cum prinde viaţă


pentru ca atunci când te vei simţi gol pe dinăuntru
şi vei dormi cu plasturi pe ochi ca să nu plângi
în cuiburi de viespi în cântecul de leagăn al
şerpilor

oriunde ai fi
să-ţi poţi face un cuib în braţele mele

am încredere în tine
am încredere în tine
am încredere în tine

joi, 12 aprilie 2012

empatii




astăzi înainte de a te arunca în pat ca intr-o prăpastie
încearcă să te pui în locul meu
nu trebuie să te gândeşti la ziduri sclavi şi oglinzi
la oboseli sau resemnări doar

lasă gândurile să-şi spargă coama de profilul tău de statuie
ascultă-ţi minciunile tivite de lobul urechii
căci greu atârnă dincolo de pleoape greşeli uitate
aruncate cu nonşalanţă câinilor vagabonzi

închide ochii, pe veci orfan de odihnă
letargia metastazează în puncte negre de cer
un cer alb şi o pupilă albă şi un iris alb pe un alb al ochilui negru
la masă să stai cu moartea încotoşmănată-n veşminte de zăpadă

atârni pe undeva sub ochiul meu îngreuiat de plumbul vânăt
nopţi la rând îţi ascult cântecul de leagăn în timp ce mă masturbez
şi creierul meu se înveleşte cu tot mai multe meninge ca-ntr-o armură
căci mi s-a frânt lama sabiei de la atâtea lacrimi ucise

îngerul meu se târăşte cu vârfurile aripilor tăiate ca la găini
bat din palme dar nu reuşesc să zbor, noapte de noapte
mă prăbuşesc între cearşafuri
şi o visez pe mama cum mă naşte

am uitat să-mi mai ascult vulturul când îmi vorbeşte
l-am aruncat ca pe un hamster mort în ghena de gunoi
deşi avea aripile poleite-n aur
m-am săturat, m-am săturat să vorbească atâtea verzi şi uscate
m-am săturat să vorbească despre amintiri şi alegeri

vreau doar să dorm
să nu-mi mai fie mare inelul
şi să nu-mi mai dea toate calculele ce le fac în minte
corect

te rog să mă suni înainte să mori
vreau să închid ochii odată cu tine
măcar ca n-o să mai doară atât de tare
să aud cum tu mori şi eu nu
în fiecare din visele alea cu mine născându-mă iar şi iar ca un pheonix

te rog să mă suni înainte să mori
promit că o să te strig pe nume
cât pot de tare
înainte să mor
înainte să adormi
cât pot de tare


somn a moarte tanara-n al tau pustiu

ard uitari in care nu mai pot sa fiu

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

nu esti singur




ţi s-a spus vreodată că nimic nu rămâne neterminat?

m-am săturat să scriu despre durere
dar ea se stinge doar cu ploi de vară
durerea nu e un adevăr, nu e jăratic, e doar cenuşă
de timp răvăşită

tu ia aminte căci atunci când încep ploile
să te laşi stins de spaime
ploile te vor găsi oriunde
chiar dacă-ţi smulgi bandajul de pe rană
chiar dacă laşi cavou în tine
ploile te vor găsi oriunde

adună-ţi penele şi lipeşte-ţi la loc aripile
mai ai un lung drum până la primăvară
uită de ură, uită de cei ce nu te-au iubit suficient
gustă libertatea căci niciodată nu e prea târziu
şi de vei vrea să plângi să nu uiţi
nimic nu rămâne neterminat

lozincile lor sunt o minciună
nu te vor ţine la suprafaţă, şi cu ce folos
lasă-te să pluteşti
nu mai fugi de acasă
nu mai fugi de tine
a sosit timpul să cucereşti vestul

e loc de toate sub cer, aşa să ştii
şi chiar de vor încerca să te şteargă şi să te scufunde
din stâncă-n stâncă te vor târî printre valurile albe
tu să nu uiţi, singur nu eşti
în sulfetul cuiva acum freamătă dorul
atât de dureros încât devine dulce

să nu disperi şi regrete să nu ai vreodată
căci soarele nu răsare din acelaşi loc
în sufletul cuiva acum freamătă iubirea
ţesută-n auriu pe margini cu flori de-nţelepciune

nu mint, e doar o altă parte din mine

grăieşte-ţi visele cu glas către nori
e loc de toate sub cer, aşa să ştii
chiar dacă uneori inima-ţi pare infinit de mare

dă-ţi timp, dă-ţi timp
şi nu uita...


everybody needs somebody,
you're not the only one...




acestea sunt elucubrații de 5 dimineața marca fără nume. vomit sinceritate.
nu îmi asum răspunderea pentru textul scris aici, dar mi-o asum pentru 
zâmbetele tuturor celor care se simt asa cum mă simt eu acum.



P.S. 8500 de vizite fraților! mulțam! apreciez la maxim!

duminică, 15 ianuarie 2012

dezaripată (sau 10000 de morţi)

Motto:
“Iubirea este îndelung răbdătoare şi bună. Nu ţine cont de răul suferit. Îndură totul, crede totul, speră totul, suportă totul. Iubirea nu se termină niciodată.”
(1 Corinteni 13:4-8)
 
I
„Acel ce va purta pe spate aripile întregii omeniri, pe veci va fi robit de păcatele seminţiei sale şi întru mântuirea lor nici de zece ori o mie de morţi nu îi vor înceta osânda şi lua nemurirea.”

 II
vântul şopteşte încet trânteşte uşile spitalului
pe cer se conturează apusul în jurul meu morţii dansează
legată de pat cu faţa în cearşafuri
comă, sub pleoapele mele un violet psihedelic
în jurul meu plouă cu plumb topit
la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb
ascult glasul zeilor
îmi urlă în vene
„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi
e timpul să-ţi urmezi destinul
ai fost aleasă
acum şi în vecii vecilor
aleluia”

eu
aleasă de zei

şi atunci m-au dezbrăcat complet
m-au legat de mâini cu faţa la zid
şi cu biciul m-au plesnit pe fiecare umăr de zece mii de ori

III
mă tăvălesc imobilizată în adâncimi de prăpastii
o palmă ca un pumn de nisip îmi apune peste coaste
spirit murdar de sânge pe spate flutură încet
într-o baltă de noapte tremură să-şi facă loc
cu rădăcini înroşite în adâncul rănilor
reci ca gheaţa şi lungi până la sticla cerului
cum am putut greşi atât de perfect
să port în spate asemenea beatitudine
mefistofelice păcate deghizate-n aripi

zeilor vă mulţumesc pentru arta durerii
copleşită de nemurire
eu
carne şi sânge, aer şi apă, flăcări şi aripi
zece mii de perechi de aripi
zece mii de jumătăţi şi coloana vertebrală ca o oglindă
viaţa mea a început acum
a început
am început să trăiesc

acum sunt destinul, sunt justiţia, sunt nemurirea
the Chosen One, the Heir of Elohim, the Word and the Saviour
sunt vie
vie
vie
vie

IV
tu eşti spiritul ales
despre care zeii au scrijelit cu unghia pe cerul olimpului
destinul tău scris în urmele de paşi de pe muntele sinai
heră, isis, magdalenă
întinde-ţi aripile

cară-ţi povara
suportă durerea şi înfrânge singurătatea
vânată de cei ce nu vor înţelege
vei bântui de-a pururea hărţuită de vremuri
nu te va ucide nicio sabie, niciun glonte, nicio piatră
priveşte-ţi zeii în ochi
căci nu o să ţi-i mai vezi niciodată

V
sunt blestemată să le suport până la capăt ocările
fugi şi plângi la sânul maică-tii
port povara a zece mii de aripi pe fiecare umăr
ridică-te de jos nu te mai scânci atât
nu o să-mi dea moartea niciodată
vei cânta şi vei juca plesnită pe spate cu nuiele de salcie
nu sunt un atavism al sanctităţii lor
cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?
o să-i las dracului pe toţi să mă scuipe în obraz
te trezeşti în fiecare dimineaţă blestemându-ti nemurirea
poate dacă mă năşteam noaptea aş fi avut ochii negrii
poate dacă te năşteai ziua ai fi avut aripile albe
prometeu
andromeda
zeus
nu mai tremura atât de purgatoriu nu o să scapi
vând bilete la toate cele zece mii de execuţii ce mă aşteaptă
te vor obliga să vezi sfârşitul lumii înainte să mori
mă doare în cur de sfârşitul vostru
te vor face să joci ca ursul pe jăratic
e prea mult pentru mine, lasă-mă să uit
oricum cu aripile alea nu o să reuşeşti niciodată să fugi
te implor, lasă-mă să uit
mănâncă-ţi rahatul până la sfârşit
le-au tăiat vârful nu pot zbura cu ele, nu pot
prăbuşeştete cu onoare şi lasă viermii să te mănânce
răneşte-mă ce mai aştepţi
ţi-am mai spus vreodată că ai nevoie de durere ca de electroşoc când eşti în comă
pocneşte-mi inima până nu e prea târziu
fericită n-o să poţi fi până nu-ţi duci până la capăt crucea
cele mai uşoare inimi s-au născut în cele mai negre închisori
vrei să ştii de ce corbii zboară deja de săptămâni deasupra capului tău de sfinx
n-am avut niciodată ochii negrii
în visele mele nu erai tu
au rămas doar mirişti acolo unde-mi apuneau cândva pleoapele
cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?
am la dispoziţie zece mii de speranţe deşarte
zece mii de ani mai ai de trăit şi va dura la infinit
zece mii de perechi de aripi ai de smuls de pe omoplaţii mei
duhneşti a uter şi a căldură şi mă scârbeşti
hai să dansăm zâmbind strâmb cu un ochi în cer şi unul în pământ
acum trebuie să te scufunzi în mare, trebuie să mori, promit că nu o să doară
nu vreau să înebunesc, nu vreau să mă înec, nu vreau nu vreau
m-am gândit că-ţi era cald
asta e pedeapsa pentru că mătur cu bocancii muşuroaiele de furnici
te urăsc, te urăsc cu aripile tale cu tot
încep să mă complac
cum dracu poţi să mori pentru ceva ce a murit deja
în mlaştină se scaldă doar câinii vagabonzi
cum dracu poţi să speri la ceva de la mine
de ce nenorocitule, de ce e cerul albastru
de ce dracu vrei să mai iubeşti
eroii mor de o mie de ori eu am mai am de murit zece mii
numai un prost crede în eroi
toată viaţa ai crezut că tizul tău e dumnezeu
numai un prost crede în dumnezei
dar niciun dumnezeu nu mă mai scapă acum
vrei să ştii de ce toate curvele din lume seamănă cu tine
îmi promit moartea după ce îmi recapăt libertatea
vrei să ştii de ce mă laşi să-ţi fut toate visele
fericirea mea e o demenţă
libertatea ta e un gunoi
dintotdeauna am iubit pe cine am vrut şi am urât pe cine am vrut
ce păcat că pe mine nu poţi înceta să mă iubeşti
o să mă mai îmbolnăvesc oare de acelaşi cancer de zece mii de ori?
te dor aripile de la rădăcină îţi urlă porii de durere
mi-e sete,mi-e atât de sete
te poftesc să te îneci
cred că m-am vindecat de insomnie
felicitări mai ai nouă mii nouă sute nouăj’nouă de morţi de trăit

VI
căci cel mai puternic salvator şi cel mai mare ucigaş
însuşi Cuvântul
era arma muritorului
sfarmă lanţurile lasă valuri să se spargă de mal

„visul nemuritorului
Doamne dăruieşte-i libertatea
ascultă-mă, ia-mă pe mine
izbăvitorul a nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de păcate
în locul ei
zece mii de morţi eşuate
criminalul unui unic suflet
paralizat în palma mea
pe pământ nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de perechi de aripi
zbătându-se în mormane de cenuşă
ia-mă pe mine
ia-mă pe mine”

VII
vântul şopteşte încet trânteşte uşile spiritului
pe cer se conturează răsăritul în jurul meu zece mii de măşti dansează
legată de pat cu faţa către cer
catatonie, sub pleoapele mele un violet psihedelic
în jurul meu plouă mărunt
la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb
ascult glasul Mântuitorului
îmi sărută pleoapele, a fost mereu acolo
„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi
şi ti-ai trăit destinul
ai fost aleasă să mori de zece mii de ori
acum s-a terminat
aleluia”

liberă,
în sfârşit liberă

şi atunci m-a dezbrăcat complet
m-a ţinut de mâini cu caldă gingăşie
şi m-a sărutat pe fiecare umăr de zece mii de ori




sâmbătă, 14 ianuarie 2012

back home

credeam ca uitasem drumul sa mai ajung si pe-aici.

hahaha.
imbatranesc, coaie.

sa spunem ca citatul asta mi-a trezit asa de tare inspiratia ca m-a facut sa ma intorc.




cheers.
va salut pe toti si astept un semn de la voi.. imi va lua ceva timp sa citesc tot ce am pierdut. dar hey. e bine, suntem bine.

p.s. noul blogger ma fute la pedigree. cum pana mea de cauciuc se pune la loc cel vechi?

joi, 10 noiembrie 2011

fragmente II


(21)
                           bunicului meu
mă uit pe balcon la apus
undeva în discul soarelui
parcă îl văd pe bunicul
desenat din lumină
îndesându-şi norii în pipă

poate de-aia la apus
tot cerul arde şi fumegă

dumnezeu a văzut artistul din tine mai repede decât noi
bunicule
te-a luat şi pe tine şi pipa ta
şi te-a pus undeva în discul soarelui
să-ţi îndeşi norii în plămân

şi să sufli afară jăratic


(24)
am dansat şi eu pe sârmă ghimpată cândva
visam să fiu acrobat
să mă iau la trântă cu moartea
mama a spus să am grijă să nu pătez parchetul
aşa că
am pus hârtie peste tot pe jos şi
sângele
care a picurat s-a
prefăcut, pe foi, în

poezie

(29)
sub mantia toamnei, murdari de esenţa dulceagă
de ploaie măruntă şi rom
amanţi îmbrăcaţi în coajă de pom
s-aştepte pe la semafoare...
din cer să curgă gutui, s-atârne nostalgic de aţă
frunze să fluture-n tangouri volatile
şi norii să-şi îndese nasul în ceaţă

aşa visezi cu ochii închişi când
sub pleoapele tale dansează
corbi ce rimează cu
apatia ta
ai vrea să –

şi atunci corbii ţi se smulg afară din pupilă şi 
cu sete te uiţi in jur
dar vezi doar mort şi cenuşiu  





poate că timpul trece prea repede...

the trial.



Good morning, Worm Your Honour, the crown will plainly show the prisoner who now stands before you was caught red-handed
showing feelings.

luni, 7 noiembrie 2011

inside the city of glass

 (fotografia ii aparține lui Martin Stranka)


 
Se întoarce şi aruncă o privire în jurul său. Câinele lui îl priveşte din vârful patului, cu un aer judecătoresc, de martir şi de sfinx. Pentru o clipă, el regăseşte în ochii calzi şi negrii ai prietenului său cu inimă de aur acea sclipire care îl făcea cândva să se simtă iubit. Se aruncă în pat şi cuprinde cu braţele gâtul viguros al câinelui. Hohotind. Animalul îi linge lacrimile de pe faţă şi îi împinge încetişor obrajii cu nasul umed. Îl îmbărbătează.
El zâmbeşte.
Îşi lasă telefonul, chitara şi ghiozdanul şi pleacă doar cu un pachet de Lucky în buzunar.
Oraşul e pustiu.
Ieşind din bloc, aerul îl loveşte în faţă, şi un sentiment scelerat de goliciune sufletească îl face să-şi înfigă adânc mâinile în buzunarele pline de frimituri şi jeg şi să strângă umerii, încercând să se ascundă în reverul slinos al sacoului de oraşul uriaş şi impunător. Vântul s-a trezit cu un vuiet, şi oraşul miroase a umezeală şi gaz de eşapament, ca în fiecare dimineaţă. Chiar şi ambulanţa se aude prelung, undeva în fundul minţii lui. Soarele stă să răsară şi intersecţia-i îngheţată şi viscerală în lumina rece. De parcă ar călca pe carne şi muşchi, aşa freamătă asfaltul sub paşii lui. Şi pare să-l înghită.
În staţia de 100, parcă vede pentru prima dată ciudatul indicator cu numele staţiei. Staţia Trocadero. I se pare străină, înfricoşatoare, ireală. De parcă e prima dată când o vede şi-i prevesteşte o nenorocire. Se simte pustiit şi dezrădăcinat. Amorţeala îl face să nici nu mai simtă fumul ţigării-n plămân, se simte îngheţat şi rătăcit. Un mort umblător. O pungă soioasă de plastic zburând cu graţie într-o boare apatică. Ţigara pare că-l trădează căci gustul iubit de fum îi pare dintr-o dată mucegăit şi greţos; până şi metalul brichetei continuă să fie rece, deşi se află de o veşnicie în mâna lui. De o veşnicie aşteaptă autobuzul 100. De o veşnicie ochii câinelui său îi persistă în gând, da parcă l-ar vâna. Trei perechi de ochi, toate ale lui. De parcă un câine cu trei capete i-ar sufla în ceafă. Se sperie de imaginea ce i se conturase-n cap. Tresare. De o veşnicie persistă gustul ăla oribil în gura lui. Şi de o veşnicie nu a trecut nicio maşină pe Lăpuşneanu. De parcă nu ar fi existat niciodată maşini. Niciodată.
Priveşte de-a lungul bulevardului. Linişte. Dintr-o dată, ochii lui disting un miraj, o fată morgană. O ceaţă neclară vine spre el, din punctul acela în care converge tot oraşul. Simte mirajul cum aleargă spre el, şi tensiunea-i apăsă timpanele cu tone de linişte. Înecându-l în linişte. Un val imens de apă inundă toată intersecţia. Nivelul i se ridică încet, ajungându-i până la genunchi. Clară, rece şi liniştită, apa nu face niciun fel de val în jurul picioarelor lui, ca şi cum el ar fi imaterial. Ca şi cum el n-ar fi. Rămâne pe loc, mut, de teamă să nu-i strice impecabila suprafaţă. Şi dintr-o dată, pe faţa ei mătăsoasă, observă mici cerculeţe concentrice, tot mai multe şi mai dese. Ca şi cum ar ploua. Picuri mici ca o părere încep să urce către cer. Plouă de jos în sus, într-adevăr plouă de jos în sus.
El scăpă ţigara din gură, cuprins de un spasm. O priveşte cum cade în apă şi se stinge, iar fâsâitul ei îl asurzeşte. Întinde mâna către blocul inert de apă, o priveşte câteva clipe –tot o veşnicie– dar nu se încumetă să o atingă. Frica omului condamnat la moarte ca nu cumva în drum spre eşafod să i se întâmple vreun accident. Ridică privirea şi în faţa lui vede autobuzul 100.
Autobuzul porneşte vibrând, fără un sunet. Un vuiet sacadat îi ţiuie-n cap, de parcă autobuzul ar fi fost izolat fonic. Singur în autobuz, printre barele şi curelele roase de piele care atârnă, se simte mic. Se aşează pe unul din scaunele îmbibate de transpiraţie şi îşi pune mâinile pe genunchi. Rotindu-şi ochii, priveşte către cabina şoferului; prin geam, şoferul se distinge ca o siluetă neagră, impersonală. Pentru o clipă i se pare că vede prin el – că vede volanul şi bordul. Strânge din dinţi şi din nou simte gustul mucegăit şi greţos; pentru o clipă, prin mintea lui fulgeră gândul că ăsta e gustul pe care ar trebui să-l aibă otrava.
Întoarce privirea şi realizează că autobuzul e plin de umbre. Se întind pe jos, pe scaune, se sprijinesc de pereţi. Deschide ochii larg şi le priveşte cu spaimă, cu respiraţia întretăiată. Una dintre ele dă să se aşeze peste el, şi el urlă din răsputeri. Autobuzul opreşte.
A ajuns la gară.
Intră în clădirea gării în viteză. Aşteptând în faţa ghişeului de bilete, realizează că blugii şi tenişii îi sunt fleaşcă. O mână nevăzută deschide brusc ghişeul şi aprinde lumina. Prin geamul mat se vede doar o siluetă neagră, impersonală. El ridică privirea, uitând de tenişi. O voce androgină răsună prin microfon.
-Bună dimineaţa, cu ce te pot ajuta?
-Un bilet.
-Pentru?
-Ce tren pleacă cel mai repede?
-În ce direcţie?
-Oriunde.
-Nu avem trenuri cu destinaţia oriunde.
-Atunci nicăieri.
Persoana din spatele ghişeului îi intinde un bilet. El se scormoneşte în buzunare, scoate câteva hârtii şi le aruncă fără să le numere. Pe peron îşi aprinde o ţigare. Aparent, gustul mucegait şi oribil fusese o iluzie. Trenul apare pufăind şi scârţâind, şi se opreşte cu uşa vagonului în dreptul lui. Uşa  se deschide cu un scârţâit, pregătindu-se să-l înghită, dezvelind două trepte metalice, funebre şi impersonale. Vântul bate încet şi peronul e pustiu. O linişte fluidă, aproape ţiuitoare, cuprinde gara. Trenul stă pe loc. Se uită lung, căutându-i ultimul vagon ascuns în ceaţă, dar nu-i în stare să-l vadă, cum nu reuşeşte să vadă niciun călător coborând. Timp de încă o veşnicie, stă lângă scară uitându-se fix.Un glas neauzit îl îndeamnă să nu urce, şi frica îl pătrunde precum frigul şi umezeala. Picioarele i se par atât de grele. Apa îmbibată în teneşii lui ar putea cântări şi tone. Încă odată se găseşte blocat de spaimă, incapabil să se mişte. Ca şi în faţa apei. Ca şi în autobuz. Ca şi-n viaţă. Strânge din dinţi. Îşi pipăie buzunarul. Ţigările îl aşteaptă, iar bricheta e tot la gât. Trenul stă pe loc, ca şi cum n-ar trebui să mai ponească niciodată. Poate chiar acest anume gând îl face să se decidă.
Se urcă în tren; uşa se închide imediat în urma lui – îl aştepta. Se opreşte pe coridor şi se spirijină de geam. Îşi aprinde o ţigare, apoi scoate din buzunarul sacoului biletul şi-l priveşte atent. Pare ros şi învechit de timp, şi nu are înscrisă nicio dată şi nicio destinaţie. Îl strânge în pumn. Priveşte în jos.
Tenişii lui erau uscaţi, vagonul era plin de umbre.

Trenul plecă, lăsând în urmă oraşul inundat şi pustiu.

( g-leom.deviantart.com )


26-10-2011. textul este un fragment din ceva mare ce va urma. atmosferă inspirată şi de un amalgam de vise şi coşmaruri. l-am postat de-abia acum pentru că de-abia acum am început să îl pot suporta. textul ăsta e viu, e prea viu, e prea mult pentru mine. textul ăsta m-a scris pe mine, nu eu pe el. personal, îl consider în mod incontestabil cel mai bun text al meu. ah,și melodia este un must pentru moodul textului.

dedicat lui G. pentru că scrie minunat. (ca să vezi că şi eu scriu proză prea poetică şi prea ambiguă câteodată.)
şi de asemenea, dedicat acelui cineva care nu se simte niciodată.

duminică, 23 octombrie 2011

fragmente I

(1)
eu sunt
doar un nor pe cerul de no-
iembrie
sufocat de alţii şi sufocându-i
pe
alţii

dar să nu daţi vina pe mine pentru ploi şi vânturi
pe alea le
decid ceilalţi nori
fără să ţină cont de mine

(2)
transparentă ca o petală
cavernoasă ca o tuberculoză
într-o letargie continuă
pe fundul unui pahar
ah, de când nu am mai văzut soarele


(4)
sunt într-o nesfârşită plutire
priveşte cum toamna mă face tot mai frumoasă
tot mai roşcată
prinde-mă în pumn, foşneşte-mă
sau mai bine taie-mă mărunt şi
dă-
mă
la
câini...

(9)
te urăsc
doamne cât vreau/ să-ţi spun asta
dar ştiu/ că asta e/ ceea ce vrei
să auzi
aşa că îmi fac bagajele
şi plec încă o dată din
mine

(10)
mi-aş lua o puşcă cu lunetă
şi aş împuşca toate stelele
măcar că
noaptea
nu va mai semăna
cu ochii tăi

se spune/ că
noi cu toţii ne căutăm izbăvirea în lumină

(13)
din pat mă uit pe geam la amurgul
mai violet ca bacovia
mi-e dor de pescăruşii de pe acoperişul vecin
amiaza asta are
culori adormite
nu s-a trezit bine din somn
şi nici eu

mă învelesc cu toamna
ce pătură moale
şi mă culc la loc
 
(16)
ce trist că-s doar un arbor
şi nu-ţi pot spune
cât îmi placi
câtă simplitate-i în fiinţa ta
câtă energie, câtă viaţă
cât de elegant este paltonul tău
cu câtă delicateţe îţi iese fumul printre buze
lasă-mă să te mângâi pe creştet
cu o frunză

tot frunze vor fi şi pe mormântul tău
dar nu te gândi la asta acum

(18)
am decis să închid ochii
la tot ce faci tu
să închid câte-un ochi
de fiecare dată când mă răneşti

e deja luni înseamnă că pentru săptămâna asta
trebuie să-mi mai iau
o duzină de ochi







So we're speeding towards that time of year
To the day that marks that you're not here
And I think I'll want to be alone
So please understand if I dont answer the phone
I'll just sit and stare at my deep blue walls
Until I can see nothing at all

marți, 18 octombrie 2011

uzură morală


uneori în mine e atâta gălăgie
ca într-o intersecţie
dintr-o metropolă suprapopulată
şi atâta haos
de la luminile panourilor publicitare care-mi clipesc
în spatele retinei
singura oază de linişte

e în ochii negrii ai cerşetorului
care ascute inimi
sigur v-am mai povestit de el
vechi meşteşugar
poate chiar ultimul din breasla sa
stă în colţul intersecţiei
pe peticul lui dulce de ziar pe care şi-l
aduce în fiecare dimineaţă de acasă

cu ochii adânci şi miloşi roagă oamenii să-şi lase la el inimile
tocite pe margini
le ascute cu migală şi le pune la loc

păcat că-n gălăgia din mine
nu se mai înţelege om cu persoană
în graba din mine
multe inimi se rătăcesc înainte să ajungă la destinatar, ce păcat,
ce nebunie
atâţia oameni fără inimi rătăcesc acum prin mine

iar cerşetorul
-uneori îi spun Andrei-
tronează în durere
pe un maldăr însângerat
de inimi comunitare
înfrigurate şi tremurătoare


miercuri, 12 octombrie 2011

poezia mea s-a sălbăticit

poezia mea
s-a născut târziu după răsăritul soarelui
asculta şoaptele cerului şi întindea gângurind mânuţele spre el
frunzele foşneau cât se poate de gramatical
poezia mea le recita foşnetul pe silabe
trohaic
lungind virgulele

apoi l-a descoperit pe Eminescu
cerul de mai dintr-o dată semăna
cu fruntea lui înaltă şi albastră de geniu
recita fiecare scut şi sabie şi curaj din scrisoarea a III-a
se împletea în părul blond al cătălinei şi
nopţi la rând recita stele
poezia mea voia să ude teiul lui Eminescu cu lacrimile
de tuş ce-i curgeau
printre tastele maşinii de scris

poezia mea visa mult suferea
mult
se cenzura singură pentru a fi solidară cu alte poezii cenzurate
poezia mea recita noaptea ghemuită în pat
plângând
când nu o vedea nimeni



într-o zi poezia mea a luat-o
pe căi greşite
s-a săturat să asculte, să citească şi să recite
acum se grăbeşte să crească mare
vrea să se joace de-a v-aţi ascunsul cu Arghezi
să îi rupă Blaga unul câte unul – ghimpii
să-i sărute talpa piciorului lui Stănescu
să se iubească pe tunuri cu Păunescu
să se adauge la delirul lui Sorescu
mai nou vrea să fie una cu Cărtărescu
în bucătărie, iarna, în lumina albastră a aragazului
şi uneori, seara la berărie la masa din colţ
să bea bere cu Vişniec
să-l bârfească în versuri albe pe Kafka

 dintr-o dată se recita încontinuu singură
s-a sălbăticit, îi pupă-n cur pe toţi şi
numai de mine nu vrea s-audă,



[exercitiţiu poetic de intertextualitate – în text vor exista minim 5 referinţe la autori sau operele lor. vă sfătuiesc să încercaţi, pune mintea la lucru. ah, și recomand un mic articol cu ceva artă poetică –  /link/]


marți, 11 octombrie 2011

cancer de suflet malign

se contractă muşchii cerului
soarele în cămaşă de forţă
cerul tot o plagă curge sânge din el străzi care
put a cadavru
retină de doctor retină alb-negru halat medical croit
din retine cusute cu 
aţă neagră

întinsă pe masa de călcat îndur 
cu amărăciune lobotomia îmi întreb coma de sănătate
sfârtec cu bisturiul tumoarea numită
suflet
cancerul îl dezinstalez manual ciopârţesc 
câte puţină carne din tot ce găsesc viu
să fiu sigură că n-au rămas fişiere de sistem

pe bufet bucăţi de inimă înfăşurate-n celofan
foarfece de tăiat capete prea lungi de vene
ace de cusut cu firul vieţii
lamele pline cu amintirecite
operaţia trebuie făcută în perfecte condiţii septice
o listă de condiţii verificate anual de direcţia spitalelor

îndeplinite numai în octombrie când 
se contractă muşchii cerului
şi soarele îşi ţine dracului împuţiciunile razele sale aseptice 
înnodate bine în cămaşa de forţă
.


//şi după ce termin să mă golesc de infecţii vă

//rog nu uitaţi să mă coaseţi la loc


exponenţială.

– sau eutu (eu la puterea tu)– 

evoluează-mă.

lipeşte-mi pe spate aripile pană cu pană şi fă-mi vânt în viaţă
desfă-mi coastele şi bagă cu lingura în mine trecutul tău

cară­-mi gândul, filtrează-mi aerul
depăşeşte-mi tiparele
îmbracă-mi armura

mon cher, deşteaptă-mi timpul
creşte-mi părul
plouă-mi ploile
plânge-mi lacrimile
urlă-mi venele
clocoteşte-mi sângele
trezeşte-mi –

bate-mi inima când viitoru-mi sugrumă aorta în pumn
mânâncă-mi globii oculari, o să văd cu ochii tăi
taie-mi urechea stângă, o să mă scarpini în dreapta
trăieşte-mă, gândeşte-mă, neînnorează-mă, abstractizează-mă, hotărăşte-mă, numără-mă din doi în doi, autoapreciază-mă

dă-mi seama unde greşesc
merită-mi pedepsele

calcă-mă-n picioare până învăţ
mânjeşte pereţii cu mine până învăţ
fute-mă până învăţ
minte-mă până învăţ
bate-ţi joc de mine până învăţ –


te provoc, evoluează-mă!

după care dacă mai ai chef
poţi să mă
iubeşţi.


(pentru A.)


duminică, 2 octombrie 2011

nu are legătură cu doioctombrie



la 7 dimineaţa
străzile au aşa o culoare singuratică şi miros
îmbâcsit şi rece a gri
pe asfalt umbra lui Poe spală lacrimile de pe jos era şi timpu
prinseseră mâzgă a venit toamna
avenittoamna


pe pleoapa soarelui cineva a scris
pe umerii soarelui cineva a lăsat un sărut
ah buzele arse
soarele într-o cutie pe care scrie ”vechi”
mă uit la el ca la pisica lui Schrödinger

sticla de votcă îmi întinde cu gingăşie gura
o strâng la piept ca pe-o amintire înfăşurată în celofan
iau ţigara proptită la baza turnului de fildeş
plec mai departe fără să mă uit dacă se dărâmă turnul sau nu
ce mai contează

am un pistol în buzunar pot oricând să pictez cerul cu creieri //a se observa referinţa


mă sui în tramvai
despăturită ca o batistă în carouri din buzunaru bunicului
mă lipesc cu obrazul de geam şi îmi înfig cuţitul în palmă
să nu adorm
votca e chintesenţa spiritului uman

se spune că iisus ar fi murit la ora 3
mă scarpin în cap am pământ sub unghii în părul meu pasc
oile domnului
în creştetul meu urme rămase de la aratul cu degetele
ce mângâiere, ce mângâiere
palmele împreunate pentru rugăciune
deasupra frunţii mele

//când o fi să mor să mă trimiteţi la el în plic autoadresat
nimic, 1-0
empty recycle bin



//şi dacă vă întrebaţi ce morţii măsii mai am şi acum vă voi
//răspunde că da chiar s-a întâmplat ceva cu
//mine acum un an ceva ce
//m-a tăvălit prin toate noroaiele m-a
//tatuat pe ficaţi cu fierul roşu atât de adânc
//încât durerea nu mă lasă să respir cu plămânul drept în zilele cu soţ
//încât dacă aş sta ani de zile pe o insulă pustie
//aş şti după cum îmi urlă ficatul în timpan
//că e doioctombrie
//aş simţi
//aşa cum simt păsările călătoare când trebuie să plece spre ţările calde

e doioctombrie
the great cold distance
eu am plecat spre ţările calde
doioctombrieţărilecaldeoctombriecaldeţărileoctombriedoi




//nu vă faceţi griji o să călătoresc bine voi merge prin mirişti
//când degetele de la picioare vor ieşi prin gheată şi se vor umple de cenuşă şi jeg
//voi fi doar eu şi o umbrelă de hârtie şi
//oh
//ce drum frumos Cobain o să mă aştepte sub podul mogoşoaiei
//soarele nu o să mai iasă viu din cutie dar
//fă să plouă şi voi fi bine
//încă cinci minute să mai dorm
//voi fi bine
//voifibine





tu..tu încă mă tâmpești

vineri, 23 septembrie 2011

Înstrăinare.


„Iubire. Sentiment învălmăşit de găsire şi regăsire. Entuziasm. Cunoaştere, autocunoaştere, căutare, întoarcere. Copilărie îmbrăţişând adolescenţa. Pierdută în timp dar nu şi în spaţiu, respirându-mi gândurile, exorcizându-mi propriul sine. Amalgam de sentimente şi vânătoare de afecţiune. Oase ieşite prin piele, suflet ieşit pe gură, explozie de trăiri. Nu pot citi o carte căci ieşi ca un monstru din fiecare slovă şi îmi cuprinzi retina cu mâinile frumoase, dă-mi drumul, vânt, viscere, viol, violenţă, vuiet, val, vreau. Nupotsădorm devine noul meu „noapte bună”, renasc visele, natura umană devine transparentă nu mai ştiu ce sunt cine sunt ştiu doar unde vreau să fiu – lângă tine – alerg gâfâi sângele îmi ţâşneşte din tălpi nu te ajung te scufunzi în fum apă frig e noiembrie tremur nu mai pot continua mi se frâng gândurile se sfarmă falangele pielea se crapă mintea mea...”


 Dimineaţă. Ceasul taie secunde de carne. Afară – cald, dar lumina soarelui miroase a toamnă. Septembrie. Deschide geamul, apoi cuprinsă de teamă îşi pipaie corpul. Tălpile – neînsângerate, gândurile – nefrânte, falangele – nesfărâmate, pielea – necrăpată, mintea...

            Trase aer în piept şi dădu uitării coşmarul. Pofta de cafea îi făcea sângele adormit să clocotească ca o patimă. Cafea, cafea şi ţigară, cafea la el, cafea şi ţigară cu el, la el... Îşi ascultă impulsul.
            Coborî, stingheră şi temătoare, din autobuzul în care nu urcă niciodată nimeni şi se găsi pierdută într-un Constanţa cu aer de vis, cu asfalt viu. Se simţea ca o intrusă, simţea cum schimba ordinea lucrurilor în universul acela străin ei. La telefon îi auzi vocea adormită, liniştindu-i sufletul dintr-o dată lipsit de un "acasă". Intră în bloc. El o aştepta în uşă, cu genele tivite de somn, cu ibricul în mână şi cămaşa descheiată...
Bătăile de inimă au fost instant înlocuite de o pace încărunţită. El a primit-o cu prietenie şi cu un zâmbet domol ca un val. Încercă un sentiment necunoscut până atunci – era lângă el, vorbeau, beau din aceeaşi cafea şi toamna intra pe geam. Focul ce ardea pe chipul ei se domoli brusc, căpătând lumina apatică a unei mici fericiri. La început, să pătrundă în camera lui o copleşi. O copleşeau cei 16 ani pe care el îi trăise fără ea, îi era dor de copilăria lui, îi privea pereţii, pozele, patul, covorul, se învârtea în cercuri ca să-şi ascundă sfiala, cafeaua se răcea în ceaşcă, doar un gând o tulbura –el, Andrei. Nu-l cunoscuse niciodată atât cât l-a cunoscut în ultimele minute – îşi imaginase altfel camera lui Andrei, viaţa lui Andrei, dimineţile lui Andrei – îi venea atunci pe loc să le redecoreze, pe toate. Dimineaţa îi luă de mână şi-i înveli în pătură, unul lângă altul în patul mic. Inerţie. Timp ce încetă să bată. Se pierdeau în priviri lichide şi într-o linişte prăfoasă, ireală. Îl dorea, dar trupul nu voia să o asculte, ajunsese deja la saturaţie. Îşi apropie capul de al lui, mai întâi imperceptibil. El îi mirosi gestul şi, într-o clipă ce a părut infinită, i se aruncă între coaste. Oasele se contopiră în cuibul de aşternuturi. O beţie dulce-amară puse stăpânire pe ea. Încă nu-i venea să creadă că acesta e apartamentul lui Andrei, că-n mâna lui Andrei stătea mâna ei, că buzele lui Andrei caută buzele ei, că cearceafurile lui Andrei ascund trupul ei gol, dintr-o dată voia să fugă dar mai mult decât niciodată, voia să stea...

            Peste o oră, aceeaşi dimineaţă îi găsea întinşi la soare, tăcuţi şi calzi, privind în gol la şinele de tren. Pământ pe tenişi, ţigări în iarbă, urme de piele pe piele, gust de cafea uitat în colţul gurii. Nu-şi putea împărţi cu el fericirea. Şi poate nici el nu şi-o putea împărţi cu ea. Se suportau reciproc cu devotament şi-n tăcere, împărtăşeau râsete mute şi gânduri mult prea vii. Dar niciunul din ei nu a putut înţelege la timp ce au însemnat toate astea. Toamna a trecut, lungă, însorită şi aurie. Dimineţile se roteau unele după altele, precum poziţiile de pe film, şi erau învăluite-n lumină, ca şi cum filmul al fi fost voalat în cel mai puternic soare... Cafeaua a rămas aceeaşi şi doar şinele de tren şi autobuzul din care nu coboară niciodată nimeni le ştiau secretul, dar tăceau, tăceau, ca şi ei doi, tăceau, şi timpul...

*
Ceasul taie zile de carne. Afară – ger, iar stratul greu de nori miroase a plumb. Februarie. Deschide ochii, apoi cuprinsă de durere îşi pipăie sufletul.

Trase fumul în piept, dar nu putu da visul uitării...

„Înstrăinare. Sentiment apăsat de pierdere şi pribegie. Nostalgie. Nu ştiu nimic, nu mai caut nimic, nu mă mai întorc niciodată. Bătrâneţe cerşind copilăria. Pierdută în timp dar nu şi în spaţiu, asfixiindu-mi gândurile, întemniţându-mi propriul sine. Vid de sentimente şi scârbă de afecţiune. Piele compactă, zid al sufletului meu închis, implozie morbidă. Ghearele tale îmi dau încet drumul, aer, apatie, apartenenţă, absurditate, atemporalitate, adevăr. Noaptebună devine noul meu „bună dimineaţa”; se duc banii; natura umană e atât de stâncoasă şi cenuşie, ştiu unde sunt – în faţa ta –, îmi întinzi mâna, acum îţi intorc spatele şi plec fumând încet, sângele tropăie nestingherit, stai pe loc, te faci tot mai mic, eu mă scald în soare, e cald şi cer senin sticlă, mi se lipesc gândurile de cutia craniană, îmi trosnesc degetele, pielea e palidă şi mintea mea...”

A SE ÎNSTRĂINÁ v. intranz., refl. A-şi părăsi familia, locul de naştere sau de reşedinţă, stabilindu-se în altă parte. ♦ Fig. A se îndepărta sufleteşte; a pierde afecţiunea, dragostea, simpatia cuiva. [Var.: înstreiná vb. I] – În + străin.


(poveste reală; pentru o fată care a iubit şi ea cândva un andrei.)