Motto:
“Iubirea este îndelung răbdătoare şi bună. Nu ţine cont de răul suferit. Îndură totul, crede totul, speră totul, suportă totul. Iubirea nu se termină niciodată.”
(1 Corinteni 13:4-8)
I
„Acel ce va purta pe spate aripile întregii omeniri, pe veci va fi robit de păcatele seminţiei sale şi întru mântuirea lor nici de zece ori o mie de morţi nu îi vor înceta osânda şi lua nemurirea.”
II
vântul şopteşte încet trânteşte uşile spitalului
pe cer se conturează apusul în jurul meu morţii dansează
legată de pat cu faţa în cearşafuri
comă, sub pleoapele mele un violet psihedelic
în jurul meu plouă cu plumb topit
la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb
ascult glasul zeilor
îmi urlă în vene
„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi
e timpul să-ţi urmezi destinul
ai fost aleasă
acum şi în vecii vecilor
aleluia”
eu
aleasă de zei
şi atunci m-au dezbrăcat complet
m-au legat de mâini cu faţa la zid
şi cu biciul m-au plesnit pe fiecare umăr de zece mii de ori
III
mă tăvălesc imobilizată în adâncimi de prăpastii
o palmă ca un pumn de nisip îmi apune peste coaste
spirit murdar de sânge pe spate flutură încet
într-o baltă de noapte tremură să-şi facă loc
cu rădăcini înroşite în adâncul rănilor
reci ca gheaţa şi lungi până la sticla cerului
cum am putut greşi atât de perfect
să port în spate asemenea beatitudine
mefistofelice păcate deghizate-n aripi
zeilor vă mulţumesc pentru arta durerii
copleşită de nemurire
eu
carne şi sânge, aer şi apă, flăcări şi aripi
zece mii de perechi de aripi
zece mii de jumătăţi şi coloana vertebrală ca o oglindă
viaţa mea a început acum
a început
am început să trăiesc
acum sunt destinul, sunt justiţia, sunt nemurirea
the Chosen One, the Heir of Elohim, the Word and the Saviour
sunt vie
vie
vie
vie
IV
tu eşti spiritul ales
despre care zeii au scrijelit cu unghia pe cerul olimpului
destinul tău scris în urmele de paşi de pe muntele sinai
heră, isis, magdalenă
întinde-ţi aripile
cară-ţi povara
suportă durerea şi înfrânge singurătatea
vânată de cei ce nu vor înţelege
vei bântui de-a pururea hărţuită de vremuri
nu te va ucide nicio sabie, niciun glonte, nicio piatră
priveşte-ţi zeii în ochi
căci nu o să ţi-i mai vezi niciodată
V
sunt blestemată să le suport până la capăt ocările
fugi şi plângi la sânul maică-tii
port povara a zece mii de aripi pe fiecare umăr
ridică-te de jos nu te mai scânci atât
nu o să-mi dea moartea niciodată
vei cânta şi vei juca plesnită pe spate cu nuiele de salcie
nu sunt un atavism al sanctităţii lor
cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?
o să-i las dracului pe toţi să mă scuipe în obraz
te trezeşti în fiecare dimineaţă blestemându-ti nemurirea
poate dacă mă năşteam noaptea aş fi avut ochii negrii
poate dacă te năşteai ziua ai fi avut aripile albe
prometeu
andromeda
zeus
nu mai tremura atât de purgatoriu nu o să scapi
vând bilete la toate cele zece mii de execuţii ce mă aşteaptă
te vor obliga să vezi sfârşitul lumii înainte să mori
mă doare în cur de sfârşitul vostru
te vor face să joci ca ursul pe jăratic
e prea mult pentru mine, lasă-mă să uit
oricum cu aripile alea nu o să reuşeşti niciodată să fugi
te implor, lasă-mă să uit
mănâncă-ţi rahatul până la sfârşit
le-au tăiat vârful nu pot zbura cu ele, nu pot
prăbuşeştete cu onoare şi lasă viermii să te mănânce
răneşte-mă ce mai aştepţi
ţi-am mai spus vreodată că ai nevoie de durere ca de electroşoc când eşti în comă
pocneşte-mi inima până nu e prea târziu
fericită n-o să poţi fi până nu-ţi duci până la capăt crucea
cele mai uşoare inimi s-au născut în cele mai negre închisori
vrei să ştii de ce corbii zboară deja de săptămâni deasupra capului tău de sfinx
n-am avut niciodată ochii negrii
în visele mele nu erai tu
au rămas doar mirişti acolo unde-mi apuneau cândva pleoapele
cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?
am la dispoziţie zece mii de speranţe deşarte
zece mii de ani mai ai de trăit şi va dura la infinit
zece mii de perechi de aripi ai de smuls de pe omoplaţii mei
duhneşti a uter şi a căldură şi mă scârbeşti
hai să dansăm zâmbind strâmb cu un ochi în cer şi unul în pământ
acum trebuie să te scufunzi în mare, trebuie să mori, promit că nu o să doară
nu vreau să înebunesc, nu vreau să mă înec, nu vreau nu vreau
m-am gândit că-ţi era cald
asta e pedeapsa pentru că mătur cu bocancii muşuroaiele de furnici
te urăsc, te urăsc cu aripile tale cu tot
încep să mă complac
cum dracu poţi să mori pentru ceva ce a murit deja
în mlaştină se scaldă doar câinii vagabonzi
cum dracu poţi să speri la ceva de la mine
de ce nenorocitule, de ce e cerul albastru
de ce dracu vrei să mai iubeşti
eroii mor de o mie de ori eu am mai am de murit zece mii
numai un prost crede în eroi
toată viaţa ai crezut că tizul tău e dumnezeu
numai un prost crede în dumnezei
dar niciun dumnezeu nu mă mai scapă acum
vrei să ştii de ce toate curvele din lume seamănă cu tine
îmi promit moartea după ce îmi recapăt libertatea
vrei să ştii de ce mă laşi să-ţi fut toate visele
fericirea mea e o demenţă
libertatea ta e un gunoi
dintotdeauna am iubit pe cine am vrut şi am urât pe cine am vrut
ce păcat că pe mine nu poţi înceta să mă iubeşti
o să mă mai îmbolnăvesc oare de acelaşi cancer de zece mii de ori?
te dor aripile de la rădăcină îţi urlă porii de durere
mi-e sete,mi-e atât de sete
te poftesc să te îneci
cred că m-am vindecat de insomnie
felicitări mai ai nouă mii nouă sute nouăj’nouă de morţi de trăit
VI
căci cel mai puternic salvator şi cel mai mare ucigaş
însuşi Cuvântul
era arma muritorului
sfarmă lanţurile lasă valuri să se spargă de mal
„visul nemuritorului
Doamne dăruieşte-i libertatea
ascultă-mă, ia-mă pe mine
izbăvitorul a nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de păcate
în locul ei
zece mii de morţi eşuate
criminalul unui unic suflet
paralizat în palma mea
pe pământ nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de perechi de aripi
zbătându-se în mormane de cenuşă
ia-mă pe mine
ia-mă pe mine”
VII
vântul şopteşte încet trânteşte uşile spiritului
pe cer se conturează răsăritul în jurul meu zece mii de măşti dansează
legată de pat cu faţa către cer
catatonie, sub pleoapele mele un violet psihedelic
în jurul meu plouă mărunt
la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb
ascult glasul Mântuitorului
îmi sărută pleoapele, a fost mereu acolo
„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi
şi ti-ai trăit destinul
ai fost aleasă să mori de zece mii de ori
acum s-a terminat
aleluia”
liberă,
în sfârşit liberă
şi atunci m-a dezbrăcat complet
m-a ţinut de mâini cu caldă gingăşie
şi m-a sărutat pe fiecare umăr de zece mii de ori
