"Thou shalt not be fake to themselves,

thou shalt not rush towards a moving train before reading his ticket,

thou shalt not run away from truth,

thou shalt leap to live,

trust to breathe,

love to complete 

and in the end repeat!"

Recent Post

duminică, 26 septembrie 2010

cântecul celor două suflete decolorate.

trenul accelerat catre staţia „Fericire” pleacă la ora 3 şi 48 de minute de pe peronul 5...

acum un vre-un an, mă plimbam pe un
boulevard of broken dreams
şi căutam o staţie de tramvai
către rai.
mă uitam în jur ca un copil ce vede prima dată blocurile,
măturam străzile cu umbra celor o sută şaiş-doi de centimetri ai mei,
şi nu ştiu de ce aveam un sentiment de goliciune
ca şi cum cineva ar fi plecat din mine
luând cu el tot aerul din plămânii mei şi toate culorile de pe mine.

dar asta era acum vre-un an.
atunci ploua cu scrum şi atunci gardurile erau graffitate cu căptuşeli de suflete.
atunci oraşul ăsta pustiit era lanul meu de secară,
în care am renunţat să mai caut biletul către rai
pe care-l pierdusem.


am mai plecat eu odată de-acasă ca şi-atunci –cu mâinile-n buzunare, pe jos,
fără bani, făra brichetă,
cu paltonul pe dos.
m-am trezit apoi într-o gară
o gară care mirosea a bunici, a vechi şi a copilărie,
o gară cu-n subsol graffitat cu vise în forma de nori şi de baloane şi de acadele.
nu ştiam unde sunt sau cum am ajuns acolo,
nu aveam pe cine să întreb de direcţii
şi nicăieri nu scria care-i peronul 5.
aveam însă un sentiment aşa de ciudat de copilărie
încât mă aşteptam ca de nicăieri să apară
vreun pitic sau vreun omuleţ vişiniu în dungi care să-mi dea direcţiile.

la un moment dat s-a auzit scârţâitul ăla infernal
şi zgomotul sacadat al roţilor
ca bătaile de inimă.
venise trenul, aveam biletul, nu ştiam încotro mergeam.
poate doar fugeam de mine.

era un tren dinăla vechi, cu compartimente şi banchete pe care scrie cfr
în care îţi compostezi biletul cu dinţii şi fumezi stâlpii pe lângă care treci.
pe fiecare stâlp erau afişe cu tot felul de evenimente
dar hei, erau amintirile mele
frumos sortate şi-n ordine cronologică.
atunci mi-am lipit obrazul de geamul rece şi murdar şi am privit atent,
dar dintr-o dată stâlpii parcă fugeau şi nu mai apucam să văd nimic.
observam doar că pe cât mergeam, afişele alea erau tot mai decolorate, tot mai decolorate
până au devenit alb-negru.
de ce le-am lăsat să devină alb-negru?
eram un suflet decolorat
şi-mi priveam amintirile incolore
şi plângeam lacrimi incolore.

am încetat să mai privesc stâlpii
şi mi-am pironit ochii în peisajul de dincolo de ei
până când trenul a staţionat în mijlocul unui lan
plin cu maci
enorm
şi parfumat.
atunci, de nicăieri din lan,
un străin s-a urcat în tren.

avea ochii negrii, calzi, adânci şi goi,
un zâmbet sucit
se vedea că fusese la fel de boit cum eram şi eu acum un an
şi acum era la fel de spălăcit şi necolor cum eram şi eu după toate ploile,
ca un leagăn vechi care nu mai fusese vopsit de când eram copil.
turnându-ne vorbele-n căuşul palmei am descoperit
că fumăm aceleaşi vise şi aceleaşi ţigări
că ne e la amândoi dor de mare
şi de-o amintire ce ne-a decolorat
sau pe care noi am decolorat-o.
nici unul din noi nu ştia.

am stat faţă-n faţă în compartiment
şi am aruncat aşa cu amintiri şi vise unul în altul până am realizat
că îmi eram mai străină mie decât îi eram lui,
şi că îşi era mai străin lui decât îmi era mie,
şi că lângă el, culorile de pe mine se asortau frumos, vesel
şi că lângă mine, culorile de pe el se asortau frumos, vesel
şi că amintirile care ne decolorau deveniseră ca o vată de zahăr
pe care o mâncam amândoi
şi râdeam.

că nu ştiam încotro ne-ndreptăm, nu conta
ştiam că era visul nostru împlinit
şi că găsisem pe cineva în lanul de secară
cu care să mă plimb hai-hui,
să visez hai-hui,
să fiu fericită hai-hui.

trenul încetinea şi atunci am distins clar,
eu pe partea dreaptă,
el pe partea stângă,
poze cu noi doi
colorate
pe stâlpii de pe marginile căii ferate.
poate că ne apropiam de destinaţie pentru că trenul chiar încetinise
sau poate era doar o altă oprire.

dar nu mai conta.
noi eram hai-hui
şi sfârşitul poveştii chiar nu mai contează.

marți, 21 septembrie 2010

undecipherable enthusiasm. bitersweet anxiety.


dimineaţă. chestia aia care cică-ncepe în jur de 7:45 cu nişte raze bătând în geam, urmate apoi, şontâc-şontâc, de un duş în timpu’ căruia adormi în cadă, o cafea în care cel mai probabil ai pus zahăr în loc de sare şi-o arunci, o adiere dulce, nişte lătrături şi un păr stilizat de noapte.

ai deschis ochii şi în creier îţi persistă amintirea unui vis, neclar ca o fotografie nefocalizată. priveşti pereţii camerei în încercarea de a afla ceva de la ei. sunt pereţii cu care îţi împărtăşeşti fiecare secret. dacă nici ei nu ştiu, înseamna că trebuie să te laşi păgubaş.

ceea ce şi faci, într-un final. e dovedit că niciun session de holbat în gol dimineaţa nu te face să-ţi aduci aminte ce ai visat.
şi te oftici, că ştii sigur că era de bine.

trecem la următoru’ lucru.
ce planuri am azi?
te gândeşti ce te gândeşti, îţi lingi buzele şi zâmbeşti cu satisfacţie. ai aşteptat luni întregi ziua asta, cu bune şi cu rele. dar dacă tot e 7:56, să fim optimişti. cu cât mai puţine rele.

curioşi?

te uiţi pe telefon. ecran gol. eh, e problemă la reţea. ştii foarte bine că probabil ai primit zeci de mesaje importante şi lirice peste noapte, right? doar e 7:59 şi trebuie să fii optimist.

urmează prima ciocnire de primul mare duşman al acestei dimineţi: oglinda. în semi-întunericul din cameră, percepi un contur al unei freze rebele şi nişte gene poleite de somn.

doar e 8:01 si acum o lună pe vremea asta dormeai dus.. de fapt, nu, stai, acum o lună pe vremea asta aveam insomnie şi nu dormeam deloc.
revenind.

e 8:04 şi te atunci într-un binefăcător duş. apa rece îţi aleargă prin păr, îţi gâdilă pielea. dârdâi. soarele intră pe geam.

te întorci în cameră cu apa şiroind după tine, dai draperia la o parte şi laşi soarele să te vadă. nu ar fi trebuit să fie toamnă? deschizi geamul şi auzi un lătrat surd şi câteva ţipete de pescăruşi.

e 8:13 şi cobori în bucătărie la cafea. mireasma îţi inundă toţi porii. hai că până la urmă pui zahăr în ea.
stai şi te uiţi pierdut la ea cum fierbe. că doar e 8:17 şi e o dimineaţă frumoasă.

viseeezi.

e dimineaţa ta.

îţi iei cafeaua şi urci ţopăind scările. ai chef să.. faci ceva?
doar e 8:18 şi oricum te-ai trezit cu vreo oră mai devreme -entuziasmul..-, fă şi tu ceva constructiv.

8:25 până ţi se porneşte calculatorul. 
te apuci să scrii. degetele aleargă pe tastatură. te gândeşti că vrei ca ziua de azi să fie frumoasă, tocmai de aceea redai fiecare mic detaliu al acestei dimineţi.
ai o senzaţie ciudată în stomac, ca şi cum nişte fum se roteşte neobosit încercând să-ţi pătrundă din stomac în cutia toracică. e o emoţie obscură şi îţi face inima să palpite. fluturi?

apăsat de aceeaşi emoţie, te opreşti din scris, sorbi din cafea şi te uiţi la cer. albastru, nor, nor alb, nor gri, iar albastru. da, e cam toamnă. dar în niciun caz asta nu te face să îţi treacă emoţiile!

ai cumva emoţii!?
nu!

eşti doar fericit şi agitat, ca înainte de crăciun. doar toată noaptea te-ai trezit din oră în oră aşteptând să se facă o oră decentă să poţi deschide ochii. oh, nerăbdarea.

8:33. ai tastat ce ai tastat, ai mai visat puţin, emoţiile alea tot acolo se învârt, şi timpul pare că trece cu încetinitorul.

8:34. termini postarea şi dai enter.

începi să-ţi aminteşti ce ai visat...
va fi o zi bună.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

paranoid loneliness


Pink Floyd - Paranoid Eyes


tonight i'm lonely.

tonight i'm insecure and life's just an illusion. a silent illusion, just like the sound of a fallen leaf touching the cobblestone.

i bet you feel lonely too.
wish i were there next to you, so maybe none of us would be so lonely. or maybe we should just be lonely together. or, at least, you could pass your loneliness to me. i can bear with it.

today i saw a world crash down, an end to a war, a let go, a break free, a cloudy sky and rusted leaves in the chestnut trees. today i felt autumn in my veins, i felt cold and i just needed someone to hold me. but tonight i would hold you all, if you promised me you won't feel lonely anymore.

my sky's cloudy, how about yours?
maybe if there's any star on your sky, i could pretend to see it too. so let's just stare at our imaginary stars and stop thinking about today.
let's watch the sky, cloudy or not, and pour our dreams out.


tonight, dreaming is the only cure for loneliness.


wish i could mend my september loneliness with the clear sky in your paranoid eyes ...


wish i was the only one feeling lonely tonight.


so, do you feel lonely now?
call me, and let's paint a smile across the sky.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

wake me up...

zi de septembrie-n care plouă ca un hohot.
copiii care-aleargă, uzi fleaşcă, prin noroi.
părinţii care strigă „intră-n cas’, o să răceşti!”
la mine-n odaie vântu’ sună ca un clopot.

în tine -mahmureală. dor. singurătate.
aşternuturi învălmăşite. tuse şi nesomn.
glob ocular umed şi pupile dilatate.
vreau să adorm acuma şi trei luni să tot dorm...

în scrumieră gânduri şi vise nefumate
cafea de dimineaţă cu zahăr prea puţin 
în tine -mahmureală. dor. singurătate.
vreau să adorm acuma şi numa’n somn s-o ţin...

e toamnă, hai să fim o frunză şi să fumăm norii...