trenul accelerat catre staţia „Fericire” pleacă la ora 3 şi 48 de minute de pe peronul 5...
acum un vre-un an, mă plimbam pe un
boulevard of broken dreams
şi căutam o staţie de tramvai
către rai.
mă uitam în jur ca un copil ce vede prima dată blocurile,
măturam străzile cu umbra celor o sută şaiş-doi de centimetri ai mei,
şi nu ştiu de ce aveam un sentiment de goliciune
ca şi cum cineva ar fi plecat din mine
luând cu el tot aerul din plămânii mei şi toate culorile de pe mine.
dar asta era acum vre-un an.
atunci ploua cu scrum şi atunci gardurile erau graffitate cu căptuşeli de suflete.
atunci oraşul ăsta pustiit era lanul meu de secară,
în care am renunţat să mai caut biletul către rai
pe care-l pierdusem.
am mai plecat eu odată de-acasă ca şi-atunci –cu mâinile-n buzunare, pe jos,
fără bani, făra brichetă,
cu paltonul pe dos.
m-am trezit apoi într-o gară
o gară care mirosea a bunici, a vechi şi a copilărie,
o gară cu-n subsol graffitat cu vise în forma de nori şi de baloane şi de acadele.
nu ştiam unde sunt sau cum am ajuns acolo,
nu aveam pe cine să întreb de direcţii
şi nicăieri nu scria care-i peronul 5.
aveam însă un sentiment aşa de ciudat de copilărie
încât mă aşteptam ca de nicăieri să apară
vreun pitic sau vreun omuleţ vişiniu în dungi care să-mi dea direcţiile.
la un moment dat s-a auzit scârţâitul ăla infernal
şi zgomotul sacadat al roţilor
ca bătaile de inimă.
venise trenul, aveam biletul, nu ştiam încotro mergeam.
poate doar fugeam de mine.
era un tren dinăla vechi, cu compartimente şi banchete pe care scrie cfr
în care îţi compostezi biletul cu dinţii şi fumezi stâlpii pe lângă care treci.
pe fiecare stâlp erau afişe cu tot felul de evenimente
dar hei, erau amintirile mele
frumos sortate şi-n ordine cronologică.
atunci mi-am lipit obrazul de geamul rece şi murdar şi am privit atent,
dar dintr-o dată stâlpii parcă fugeau şi nu mai apucam să văd nimic.
observam doar că pe cât mergeam, afişele alea erau tot mai decolorate, tot mai decolorate
până au devenit alb-negru.
de ce le-am lăsat să devină alb-negru?
eram un suflet decolorat
şi-mi priveam amintirile incolore
şi plângeam lacrimi incolore.
am încetat să mai privesc stâlpii
şi mi-am pironit ochii în peisajul de dincolo de ei
până când trenul a staţionat în mijlocul unui lan
plin cu maci
enorm
şi parfumat.
atunci, de nicăieri din lan,
un străin s-a urcat în tren.
avea ochii negrii, calzi, adânci şi goi,
un zâmbet sucit
se vedea că fusese la fel de boit cum eram şi eu acum un an
şi acum era la fel de spălăcit şi necolor cum eram şi eu după toate ploile,
ca un leagăn vechi care nu mai fusese vopsit de când eram copil.
turnându-ne vorbele-n căuşul palmei am descoperit
că fumăm aceleaşi vise şi aceleaşi ţigări
că ne e la amândoi dor de mare
şi de-o amintire ce ne-a decolorat
sau pe care noi am decolorat-o.
nici unul din noi nu ştia.
am stat faţă-n faţă în compartiment
şi am aruncat aşa cu amintiri şi vise unul în altul până am realizat
că îmi eram mai străină mie decât îi eram lui,
şi că îşi era mai străin lui decât îmi era mie,
şi că lângă el, culorile de pe mine se asortau frumos, vesel
şi că lângă mine, culorile de pe el se asortau frumos, vesel
şi că amintirile care ne decolorau deveniseră ca o vată de zahăr
pe care o mâncam amândoi
şi râdeam.
că nu ştiam încotro ne-ndreptăm, nu conta
ştiam că era visul nostru împlinit
şi că găsisem pe cineva în lanul de secară
cu care să mă plimb hai-hui,
să visez hai-hui,
să fiu fericită hai-hui.
trenul încetinea şi atunci am distins clar,
eu pe partea dreaptă,
el pe partea stângă,
poze cu noi doi
colorate
pe stâlpii de pe marginile căii ferate.
poate că ne apropiam de destinaţie pentru că trenul chiar încetinise
sau poate era doar o altă oprire.
dar nu mai conta.
noi eram hai-hui
şi sfârşitul poveştii chiar nu mai contează.
