"Thou shalt not be fake to themselves,

thou shalt not rush towards a moving train before reading his ticket,

thou shalt not run away from truth,

thou shalt leap to live,

trust to breathe,

love to complete 

and in the end repeat!"

Recent Post

sâmbătă, 25 decembrie 2010

merry fucking Christmas.

e profund deprimant să primeşti 10 mesaje la fel: tipicul ‚moşu a sosit/ să fii fericit/ yay sărbători fericite’. de ce zic asta? păi na, or fi nişte oameni cărora chiar le doreşti să fie fericiţi, dar cum o să îi faci să zâmbească printr-un amărât de mesaj cu textu copiat de pe gugăl?
în fine. sărim peste cât de deprimante sunt sărbătorile, şi despre veeeşnica discuţie ‚există sau nu Moşu’ [pentru că oricum există chiar dacă voi nu mă credeţi. luzări.]
scopu' acestui post e un sfat: uitaţi-vă în jur şi gândiţi-vă la cei pe care îi iubiţi. rugaţi-vă pentru ei, dacă credeţi în Dumnezeu. scrieţi-i Moşului să le aducă daruri, dacă credeţi in Moşu. şi îndepliniţi-le dorinţele, dacă credeţi în voi. asta e singuru lucru pe care trebuie să-l faci de Crăciun. restul sunt accesorii.
iar urarea mea de sărbători pentru voi o să fie mult succes în a face toate astea şi să vă fie returnate zâmbetele pe care le oferiţi.
în fond, simpăticuţul de Jesus asta şi-ar dori cadou de ziua lui. [să nu uităm că e ziua lui right?] şi dacă tot nu avem cum să-l stresăm cu mesaje cu ‚la mulţi ani’ [dat fiind că e mort, de fapt nu e mort, e God, eh, nu mai contează, oricum e în altă reţea] şi cadouri care nu ii plac, măcar să facem lumea, măcar pentru o zi, ceva ce i-ar place să vadă -oameni trăind unii pentru alţii.
ne mai auzim la un vin fiert pus într-o jumate de coajă de portocală sau la o ţigară.
vă urez numai vise împlinite, fulgi şi iubire.
merry fucking Christmas! 

[p.s. de citit o colectie de 100 de dorinţe . inspiraţi-vă de aci.]

vineri, 17 decembrie 2010

16



Scoate-mi inima şi bag-o într-un borcan, apoi trimite-mă să număr maşini roşii şi câini albi şi promit că nu o să mă întorc decât atunci când o să mergi în baston. Loveşte-mă cu capul de stâlpii de telegraf până o să-mi crească în frunte semafoare. Violează-mi visele şi poate aşa o să reuşesc să dorm. Strânge-mă în braţe şi o să vezi cum se scurge cerneală neagră din încheieturi. Să te îmbraci în culori închise, ca să nu te murdăresc. Am clipit, uită-te la genele mele, de ele nu mai atârnă nimic.
Pft, te las să-ţi cureţi mizeria de sub unghii. N-ai decât să stai să te holbezi la tavan, în colţul ăla mucegăit de cutie toracică prin care o arzi. Simt cum mă ia o răceală. Mă duc să mă bag în pătură şi să beau un whisky. 
Poate că-ntr-o zi o să mă las şi de asta.

Ai răbdare. De vicii te laşi pe rând.

joi, 9 decembrie 2010

the wall I

„Iată zidul,iată zidul,
Cântă după mine aşa:
Iată zidul.
Mai vesel nu ştii?
Iată zidul, iată zidul.”

                      (Sorescu)  
 


mi-e indiferent dacă mă violaţi într-un colţ mizerabil al camerei

întâi toţi odată, apoi pe rând sau dacă

-mi cântaţi numele acordând valurile mării ca să mă faceţi să mă

fut de bunăvoie.

mi-e indiferent dacă mă legaţi cu lanţuri de catedră şi-mi daţi cu

ciocanul peste unghii până-mi va curge cretă-n loc de sânge.

lăsa-ţi-mă să-mi fumez în linişte ţigara

şi nu mai puneţi întrebări.

oricum tot ce faceţi o să îngroaşe şi mai mult zidul,

o să-l îngroaşe, o să-l îngroaşe, o să-l îngroaşe,

până o să aiba un metru, un kilometru, o sută, două sute cincizeci.


mi-e indiferent dacă vreţi să faceţi o faptă bună şi dese-

naţi pe zid visele mele

ca unui nebun sau unui copil autist,

pentru că aşa ca un nebun sau un copil autist

o să alerg spre ele şi o să dau continuu cu capul,


până o sa-mi devină obicei, viciu

până o să încep să exist sacadat

până o să m-apuce pandaliile până o să-ncep să cânt

să bat câmpii, să recit

să gânguresc

să latru

până o să mi se rotească portative cu ritm în cap

pană mă fac ciocan

până mă fac cui, pană uit ce-i ăla cui 

până o să-ncep să zbier şi să dau din mâini ca şi cum n-ar mai fi ale mele

până o să-ncep să delirez

să întreb zidul dacă are ţigări

şi să-l înjur că nu-mi răspunde


o să mă dau cu capul şi de singurătate o să-i sărut cărămizile

până o să mi se tocească buzele

şi dinţii

şi de durere o să-mi iasă lacrimile din ochi cu forţa.



„dar nicio lacrimă nu va fi în stare să treacă prin zid.”



 
Pink Floyd - Another brick in the wall [part 3] 

luni, 6 decembrie 2010

vând amintiri puţin uzate. sau le dau la schimb cu votkă.

câteodată mă-ntreb cine trebuie să măture tot gunoiu’ pe care-l las în urmă, atunci când mă uită timpu’ lipită de borduri, beată şi vorbind cu stâlpii de iluminat..?
mă uit în urma mea. a rămas asfaltu’ cald pe unde m-am târât, şi-n zăpada albă se vede o pereche de urme de paşi. boturile ghetelor mele bej cu şireturi roşii s-au lovit într-atât între ele încât în curând o să-mi iasă prin ele degetele de la picioare. se spune că numai oamenii care nu cred în ei merg atât de legănat. mă rog, sau cei beţi. una din două.
sau amândouă.

imaginează-ţi că ai petrecut 24 de ore într-un bar, ţi-ai băut toţi banii, apoi i-ai băut şi pe ai altora şi, într-un final, ai ieşit maiestuos pe uşă, urlând la cer că ‚o să faci ceva!’ dar te-ai împiedicat de la primul pas, poate te-ai împiedicat chiar de prag şi te-ai trezit căzut în zăpadă, bleg, obosit şi sfâşiat de vânt.
greu de imaginat, nu?
deschid ochii şi stratu’ de zăpadă depusă peste mine crapă. privesc în sus. o masă compactă de gri care-şi scutură scamele gri de pe hainele gri. sau cum zicea Bacovia într-o poezie.. ‚ninge gri’.
nu-mi vine să cred că ninge. mi-e aşa de frig că mi-au crescut ţurţuri pe gene.

respir. aşa, şi? niciodată nu mi s-a părut mare lucru să respir. niciodată nu mi-am ţinut aeru-n piept să văd ce se întâmplă.
inspir. mi se umflă plămânii cu aeru’ ăsta sloi. dintr-un fund de sertar –ăla cu copilăria, cred–, aud în ureche o voce prăfuită ‚nu mai trage aer rece pe gură, ce naiba vrei s-o dai iar pe injecţii?’ care apoi se pierde încet sub pătura conştientului.
aştept. asta chiar pare o veşnicie. mi-aduce aminte de când eram copil şi mă ascundeam sub canapeaua din sufragerie aşteptându-l pe Moşu’, ţinându-mi respiraţia ca să nu mă audă spiriduşii cu urechi verzi.
expir. eliberare. cred că şi aerul pe care l-am expirat se simte mai bine. se asfixia dracu’ în plămânii mei.

caut în buzunaru’ de la piept sticla de votkă. nu-i mare chestie. oricum am zăpadă până-n sânge şi nici măcar nu simt că beau. beau aşa, de amoru’ beţiei.
‚scuzaţi deranjul’, le spun străzilor. ‚dar câteodată simt nevoia să-mi mai plâng şi eu de milă.’
o înghiţitură mare de votkă alunecă arzând pe gât. ‚cheers!’ îmi zic. de dragu’ vremurilor când aveam cu cine ciocni. deja mi-e dor.
nenea Decembrie mă bate pe umăr, cu palma lui gri înmănuşată în mănuşi gri.
‚tu eşti fata cu ţigări în loc de cercei?’
zâmbesc cât îmi permite crusta de promoroacă de pe faţă. măcar cineva să-şi mai aducă aminte şi de mine.
‚bem o votkă, amice?’
şi începe să viscolească, mult mai rău. furtună de fulgi. probabil aşa face Dec la beţie.
eu deja am degerat, acuma nici nu-mi mai dau seama de-i mai frig or ba. da-mi dau cu presupusul.

nu mai recunosc oraşu, e prea alb. gri. cum o fi. ar trebui să mă duc acasă da’ n-am idee unde-i aia. am chef să mă joc Solitaire. da, jocu’ oamenilor singuri.

‚eşti singură?’

‚da.’

ai plecat, plec şi io. n-ai decât să săruţi scrumiere.
mă ridic şi mă scutur cât pot eu de bine. ultima gură de votcă. ţigări nu mai am. ‚Dec, ai o ţigară?’ dar nu-mi mai răspunde. s-o fi lăsat şi el.
strada Chiliei? ok, unşpe străzi pe stânga şi-am ajuns acasă..

cred că s-a oprit ninsoarea. copacii probabil se uită ciudat pe sub pleoapele fardate cu argintiu la mogâldeaţa neagră cu păr roşcat care sare într-un picior prin zăpadă...




 Vama Veche - Beţi 

vineri, 26 noiembrie 2010

you know you're right.



Urasc luna noiembrie. Si azi nu am chef de diacritice. Du-te dracu'. Punct.

joi, 4 noiembrie 2010

despre nişte zile verzi..

hey jimmy..
mi-e dor de vară. 
de zilele de lene maximă, în care nu ieşi din casă că-i prea cald şi stai pe mess mâncând pufarine cu ciocolată şi-mbrăcat într-un tricou xxl.
da băăla cu cobain.
  
nisip. insomnie. nirvana. solitaire la 2 noaptea. cafea cu zahăr brun. ceai verde. mesaje la 4 dimineaţa. de veghe în lanul de secară. plajăăă. lene.
o brichetă pe zi. nimic. chillin’. cărţi cu frunze pe post de semn de carte. prietenie. amintiri. caniculă. ore-ntregi de privit la cer. peretele mâzgălit cu vise. lumina de amiază, filtrată de draperii. caiete. lâncezeală. greieri. autobuzu' supraetajat din Mamaia. maci. parc de distracţii.  vată de zahăr. pantaloni scurţi. ţigara fumată la trei dimineaţa pe terasă. ok, ţigările fumate oricând scăpam de acasă. iar lene. tolăneală. vama vecheee. marea.. şi iar nimic.

mi-e dor de vară coaie..

Nirvana - The man who sold the world 
OCS - Odă-n Piaţa Romană
OCS -  Cineva să ne aducă vara înapoi

E.M.I.L. - Supradoza de vise
 
şi nu-n ultimu' rând
Vama Veche - Vama Veche

luni, 1 noiembrie 2010

alean de noiembrie.


-de ce taci?
-te ascultam cum respiri..
-să te las să dormi?

ştii ce lipsea în liniştea aia? un ropot de ploaie bătând ritmul la mine-n geam.

-trebuia să visez că plouă.
-nici măcar nu dormeai.

stau cu visele la masă, la o cafea. e o dimineaţă enormă şi e atât de toamnă încât fiecare frunză care cade de pe creangă în dimineaţa asta ar trebui înmormântată, cu fast. 
da, şi deşi-i aşa de toamnă, e soare afară. poleieşte-n auriu genele şi somnul de pe buze.
‚soarele îl consumăm din doi în doi, în doi..’

ba nu, nu consumăm nimic.
soarele ne consumă şi nu împreună. ci pe rând.

de ce naiba e soare?
e noiembrie şi eu vreau să plouă. pentru că la tine acolo plouă. plouă, nu?

mi-e dor de acel miros de ploaie. hai să alergăm dezbrăcaţi în ploaie.
-e prea frig.
-atunci să alergăm în ploaie îmbrăcaţi, na.
acum ar trebui să fii aici, să mă priveşti de pe partea cealaltă a mesei şi să râzi, în timp ce cafeaua se răceşte dormitând în ceaşca ta.

-dar nici măcar nu plouă.
-e, o să plouă.

vino şi adu ploaia cu tine.
dă valiza jos din pod, pune în ea nişte nori, umbrela verde a bunicii, un pachet de ţigări şi o carte de Poe.
ah, şi cele două cd'uri cu Nirvana. neapărat.

şi vino să numărăm ploi din doi în doi.
haide, c-am chef de o ţigară.

şi marea te aşteaptă, chiar dacă-i toamnă.
pe geamul deschis intră parfum de noiembrie.. am şi uitat cum miroase marea, sau ce culoare are. 

-auzi?
-ce-i?
-nimic.

în noiembrie nu contează nimic, suntem cu toţii nimic.

duminică, 3 octombrie 2010

vis de vieţi.


am deschis ochii.
în loc de gene mi-au crescut spice de soare.

mă ridic din culcuşul meu cald, am părul ud şi sărat.
privesc în jur şi gânguresc.  
macii mă privesc ca nişte părinţi atotştiutori
aşa că-mi ridic ochii spre ei şi-mi rostesc primele cuvinte
„unde e el?”
ei mă privesc şi se întreabă între ei „ce-o fi cu fata asta scundă, cu rochiţă cu buline şi păr blonziu care ne întreabă asemenea nebunii?”
şi nu-mi spun nimic.

mă ridic pe vârfuri, te caut din priviri,
anii deja se încovoiază pe ţigara din mâna mea stângă.
silueta ta se conturează-n măruntaiele norilor.
alerg spre tine, îmbătrânind.

te ajung şi-ţi spun: „hai să locuieşti cu mine
în căsuţa mea de paie”
şi apoi mă prăbuşesc, morman de oase sfărâmate şi carne sfârşită de timp.

am deschis ochii.
în braţele tale am întinerit.
sau poate m-am născut încă o dată?
în loc de gene mi-au crescut spice de soare.

nobody home





Pink Floyd - Nobody Home
  
I've got nicotine stains on my fingers... 

vineri, 1 octombrie 2010

...when September ends

 
somn.
 
Wake me up now, September is over ..


Nicu Alifantis - Emoţie de Toamnă


duminică, 26 septembrie 2010

cântecul celor două suflete decolorate.

trenul accelerat catre staţia „Fericire” pleacă la ora 3 şi 48 de minute de pe peronul 5...

acum un vre-un an, mă plimbam pe un
boulevard of broken dreams
şi căutam o staţie de tramvai
către rai.
mă uitam în jur ca un copil ce vede prima dată blocurile,
măturam străzile cu umbra celor o sută şaiş-doi de centimetri ai mei,
şi nu ştiu de ce aveam un sentiment de goliciune
ca şi cum cineva ar fi plecat din mine
luând cu el tot aerul din plămânii mei şi toate culorile de pe mine.

dar asta era acum vre-un an.
atunci ploua cu scrum şi atunci gardurile erau graffitate cu căptuşeli de suflete.
atunci oraşul ăsta pustiit era lanul meu de secară,
în care am renunţat să mai caut biletul către rai
pe care-l pierdusem.


am mai plecat eu odată de-acasă ca şi-atunci –cu mâinile-n buzunare, pe jos,
fără bani, făra brichetă,
cu paltonul pe dos.
m-am trezit apoi într-o gară
o gară care mirosea a bunici, a vechi şi a copilărie,
o gară cu-n subsol graffitat cu vise în forma de nori şi de baloane şi de acadele.
nu ştiam unde sunt sau cum am ajuns acolo,
nu aveam pe cine să întreb de direcţii
şi nicăieri nu scria care-i peronul 5.
aveam însă un sentiment aşa de ciudat de copilărie
încât mă aşteptam ca de nicăieri să apară
vreun pitic sau vreun omuleţ vişiniu în dungi care să-mi dea direcţiile.

la un moment dat s-a auzit scârţâitul ăla infernal
şi zgomotul sacadat al roţilor
ca bătaile de inimă.
venise trenul, aveam biletul, nu ştiam încotro mergeam.
poate doar fugeam de mine.

era un tren dinăla vechi, cu compartimente şi banchete pe care scrie cfr
în care îţi compostezi biletul cu dinţii şi fumezi stâlpii pe lângă care treci.
pe fiecare stâlp erau afişe cu tot felul de evenimente
dar hei, erau amintirile mele
frumos sortate şi-n ordine cronologică.
atunci mi-am lipit obrazul de geamul rece şi murdar şi am privit atent,
dar dintr-o dată stâlpii parcă fugeau şi nu mai apucam să văd nimic.
observam doar că pe cât mergeam, afişele alea erau tot mai decolorate, tot mai decolorate
până au devenit alb-negru.
de ce le-am lăsat să devină alb-negru?
eram un suflet decolorat
şi-mi priveam amintirile incolore
şi plângeam lacrimi incolore.

am încetat să mai privesc stâlpii
şi mi-am pironit ochii în peisajul de dincolo de ei
până când trenul a staţionat în mijlocul unui lan
plin cu maci
enorm
şi parfumat.
atunci, de nicăieri din lan,
un străin s-a urcat în tren.

avea ochii negrii, calzi, adânci şi goi,
un zâmbet sucit
se vedea că fusese la fel de boit cum eram şi eu acum un an
şi acum era la fel de spălăcit şi necolor cum eram şi eu după toate ploile,
ca un leagăn vechi care nu mai fusese vopsit de când eram copil.
turnându-ne vorbele-n căuşul palmei am descoperit
că fumăm aceleaşi vise şi aceleaşi ţigări
că ne e la amândoi dor de mare
şi de-o amintire ce ne-a decolorat
sau pe care noi am decolorat-o.
nici unul din noi nu ştia.

am stat faţă-n faţă în compartiment
şi am aruncat aşa cu amintiri şi vise unul în altul până am realizat
că îmi eram mai străină mie decât îi eram lui,
şi că îşi era mai străin lui decât îmi era mie,
şi că lângă el, culorile de pe mine se asortau frumos, vesel
şi că lângă mine, culorile de pe el se asortau frumos, vesel
şi că amintirile care ne decolorau deveniseră ca o vată de zahăr
pe care o mâncam amândoi
şi râdeam.

că nu ştiam încotro ne-ndreptăm, nu conta
ştiam că era visul nostru împlinit
şi că găsisem pe cineva în lanul de secară
cu care să mă plimb hai-hui,
să visez hai-hui,
să fiu fericită hai-hui.

trenul încetinea şi atunci am distins clar,
eu pe partea dreaptă,
el pe partea stângă,
poze cu noi doi
colorate
pe stâlpii de pe marginile căii ferate.
poate că ne apropiam de destinaţie pentru că trenul chiar încetinise
sau poate era doar o altă oprire.

dar nu mai conta.
noi eram hai-hui
şi sfârşitul poveştii chiar nu mai contează.

marți, 21 septembrie 2010

undecipherable enthusiasm. bitersweet anxiety.


dimineaţă. chestia aia care cică-ncepe în jur de 7:45 cu nişte raze bătând în geam, urmate apoi, şontâc-şontâc, de un duş în timpu’ căruia adormi în cadă, o cafea în care cel mai probabil ai pus zahăr în loc de sare şi-o arunci, o adiere dulce, nişte lătrături şi un păr stilizat de noapte.

ai deschis ochii şi în creier îţi persistă amintirea unui vis, neclar ca o fotografie nefocalizată. priveşti pereţii camerei în încercarea de a afla ceva de la ei. sunt pereţii cu care îţi împărtăşeşti fiecare secret. dacă nici ei nu ştiu, înseamna că trebuie să te laşi păgubaş.

ceea ce şi faci, într-un final. e dovedit că niciun session de holbat în gol dimineaţa nu te face să-ţi aduci aminte ce ai visat.
şi te oftici, că ştii sigur că era de bine.

trecem la următoru’ lucru.
ce planuri am azi?
te gândeşti ce te gândeşti, îţi lingi buzele şi zâmbeşti cu satisfacţie. ai aşteptat luni întregi ziua asta, cu bune şi cu rele. dar dacă tot e 7:56, să fim optimişti. cu cât mai puţine rele.

curioşi?

te uiţi pe telefon. ecran gol. eh, e problemă la reţea. ştii foarte bine că probabil ai primit zeci de mesaje importante şi lirice peste noapte, right? doar e 7:59 şi trebuie să fii optimist.

urmează prima ciocnire de primul mare duşman al acestei dimineţi: oglinda. în semi-întunericul din cameră, percepi un contur al unei freze rebele şi nişte gene poleite de somn.

doar e 8:01 si acum o lună pe vremea asta dormeai dus.. de fapt, nu, stai, acum o lună pe vremea asta aveam insomnie şi nu dormeam deloc.
revenind.

e 8:04 şi te atunci într-un binefăcător duş. apa rece îţi aleargă prin păr, îţi gâdilă pielea. dârdâi. soarele intră pe geam.

te întorci în cameră cu apa şiroind după tine, dai draperia la o parte şi laşi soarele să te vadă. nu ar fi trebuit să fie toamnă? deschizi geamul şi auzi un lătrat surd şi câteva ţipete de pescăruşi.

e 8:13 şi cobori în bucătărie la cafea. mireasma îţi inundă toţi porii. hai că până la urmă pui zahăr în ea.
stai şi te uiţi pierdut la ea cum fierbe. că doar e 8:17 şi e o dimineaţă frumoasă.

viseeezi.

e dimineaţa ta.

îţi iei cafeaua şi urci ţopăind scările. ai chef să.. faci ceva?
doar e 8:18 şi oricum te-ai trezit cu vreo oră mai devreme -entuziasmul..-, fă şi tu ceva constructiv.

8:25 până ţi se porneşte calculatorul. 
te apuci să scrii. degetele aleargă pe tastatură. te gândeşti că vrei ca ziua de azi să fie frumoasă, tocmai de aceea redai fiecare mic detaliu al acestei dimineţi.
ai o senzaţie ciudată în stomac, ca şi cum nişte fum se roteşte neobosit încercând să-ţi pătrundă din stomac în cutia toracică. e o emoţie obscură şi îţi face inima să palpite. fluturi?

apăsat de aceeaşi emoţie, te opreşti din scris, sorbi din cafea şi te uiţi la cer. albastru, nor, nor alb, nor gri, iar albastru. da, e cam toamnă. dar în niciun caz asta nu te face să îţi treacă emoţiile!

ai cumva emoţii!?
nu!

eşti doar fericit şi agitat, ca înainte de crăciun. doar toată noaptea te-ai trezit din oră în oră aşteptând să se facă o oră decentă să poţi deschide ochii. oh, nerăbdarea.

8:33. ai tastat ce ai tastat, ai mai visat puţin, emoţiile alea tot acolo se învârt, şi timpul pare că trece cu încetinitorul.

8:34. termini postarea şi dai enter.

începi să-ţi aminteşti ce ai visat...
va fi o zi bună.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

paranoid loneliness


Pink Floyd - Paranoid Eyes


tonight i'm lonely.

tonight i'm insecure and life's just an illusion. a silent illusion, just like the sound of a fallen leaf touching the cobblestone.

i bet you feel lonely too.
wish i were there next to you, so maybe none of us would be so lonely. or maybe we should just be lonely together. or, at least, you could pass your loneliness to me. i can bear with it.

today i saw a world crash down, an end to a war, a let go, a break free, a cloudy sky and rusted leaves in the chestnut trees. today i felt autumn in my veins, i felt cold and i just needed someone to hold me. but tonight i would hold you all, if you promised me you won't feel lonely anymore.

my sky's cloudy, how about yours?
maybe if there's any star on your sky, i could pretend to see it too. so let's just stare at our imaginary stars and stop thinking about today.
let's watch the sky, cloudy or not, and pour our dreams out.


tonight, dreaming is the only cure for loneliness.


wish i could mend my september loneliness with the clear sky in your paranoid eyes ...


wish i was the only one feeling lonely tonight.


so, do you feel lonely now?
call me, and let's paint a smile across the sky.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

wake me up...

zi de septembrie-n care plouă ca un hohot.
copiii care-aleargă, uzi fleaşcă, prin noroi.
părinţii care strigă „intră-n cas’, o să răceşti!”
la mine-n odaie vântu’ sună ca un clopot.

în tine -mahmureală. dor. singurătate.
aşternuturi învălmăşite. tuse şi nesomn.
glob ocular umed şi pupile dilatate.
vreau să adorm acuma şi trei luni să tot dorm...

în scrumieră gânduri şi vise nefumate
cafea de dimineaţă cu zahăr prea puţin 
în tine -mahmureală. dor. singurătate.
vreau să adorm acuma şi numa’n somn s-o ţin...

e toamnă, hai să fim o frunză şi să fumăm norii...