Alter-ego. Endofazie a gândului.

Afară viscoleşte. Fulgi de nea, mărunţiţi de vânt, aleargă ca nebunii. Minusculi şi atât de mulţi încât parcă ar fi toţi compacţi, de parcă oraşul ar fi fost băgat în vată. Se aude cum şuieră vântul printre balamalele slăbite ale geamului. Luminile oraşului au colorat cerul nopţii într-un roşu artificial, sângeriu. Parcă nici n-ar fi noapte.

Ea se cuibăreşte în pătură şi priveşte prin uşa balconului cum rafalele fugăresc straturi voalate de omăt de pe acoperişul vecinilor. Ninge orizontal.

În cameră e frig şi lumină de afară. Nici măcar nu poţi dormi-n lumina aia. Dar ea pur şi simplu nu se poate mişca din loc ca să tragă draperiile. Pentru o fracţiune de secundă căldura culcuşului pare o îmbrăţişare şi-o calmează. Dar ea nici nu ştie de ce are nevoie de această îmbrăţişare - din cauza frigului sau a singurătăţii?

Prietena ei i-a răspuns la mesaj, prin multe mustrări şi remarci negative, legate de lucruri din trecut, lucruri pe care nu le-a făcut nici din răutate şi nici din nepăsare. Toate-o dor. Îşi dăduse seama c-a greşit dar n-a crezut că prietenii ei vor reacţiona aşa. Mesajele curg unul după altul şi ea chiar începe să se simtă ca o trădătoare, ca o persoană falsă.

E aşa vulnerabilă. Şi aşa naivă.

Panica o cuprinde şi o împietreşte. Îi e frică să se gândească la orice, pentru că orice gând i-ar aduce aminte de toate greşelile şi minciunile din trecut şi ar începe s-o macine, s-o facă să se simtă proastă şi să intre-n pământ de ruşine. "Tortură psihică." îşi spune.

Endofazie a gândului.

Începe să converseze cu sine în încercarea de-a se calma. Într-un colţişor al minţii, o altă ea pozează relaxată şi zâmbitoare, fumând Marlboro roşu lung şi bând cafea cu frişcă.

-De ce naiba-ţi pasă de ce cred oamenii?

Ea ezită. Alter-ego-ul trage din ţigară şi-i suflă fumu-n faţă chicotind ştrengăreşte.

-Mă simt singură şi când sunt singură mă simt nesigură şi când sunt nesigură mă simt de parcă aş face totul greşit...

-...adică începi să crezi că eşti cum te descriu toţi în bârfe şi...

-...devin paranoică pentru că bârfele sunt tot mai multe şi rezultă că mă simt tot mai nesigură şi...

-...şi e un cerc vicios.

-Exact. Iubesc expresia asta.

-E expresia ta.

-Mă completezi.

-Nu te completez. Sunt tu.

"Oare?" Pentru o clipă ea se vizualizează şi se pune alături de imaginea cu care conversează. Vede o fată cu ochii încercănaţi de stres, timidă şi tristă, şi alături un copil rebel - sigură pe ea, veselă, încăpăţânată şi nemulţumită, ce-şi ridică uşor capul şi începe să facă cerculeţe din fum.

"Nu eşti eu..." îşi spune ea şi oftează.

-Ba sunt, i se răspunde cu complicitate în glas.

-Dacă ai fi eu n-aş mai fi avut de ce să mă simt aiurea acum, pentru că nu mi-ar fi păsat, pentru că aş fi avut încredere în mine şi n-aş fi crezut lucrurile care se spun despre mine.

-Şi probabil nici nu ţi-ar fi fost frică de ele.

-Exact.

-Dar şi mie mi-e frică de ele, chiar dacă nu le cred. Lucrurile care se spun despre mine pot crea neînţelegeri între mine şi oamenii la care ţin.

-Dar aceste neînţelegeri pot fi rezolvate...

-...dacă şi acei oameni ţin la tine. Iar dacă nu, asta e.

-Şi totuşi doare.

-Te cred.

-Şi poate fi penibil, uneori.

-Dar uiţi.
-Şi-mi aduc apoi aminte în nopţi ca asta... şi mă simt şi mai nesigură şi...

-...şi ne întoarcem la cercul vicios.

În mintea ei se rotesc amintiri fără legătură una cu alta. Imagini aleatorii i se proiectează-n creier. Explicaţii prea lungi. Frământări târzii. Certuri. Nesiguranţă. Toate ca să poată fi ca ea - ceea ce-şi doreşte să devină. Câteodată, în situaţii ca asta, îşi dă seama că e încă timidă, imatură şi slabă. Ar vrea să poată face un pas înainte, atâta tot. Să scape de regrete şi să creadă în ea, în ceea ce face şi-n ceea ce îi place. Dar toţi o judecă, îi judecă fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare ţigară fumată înainte de ore...

Începe să-şi înşire ideile pe un fir de gând. Se simte falsă şi începe să exagereze, de data asta negând tot ce face. Pentru că aşa e ea. Dă în extreme. "Mie nu-mi place cafeaua. Nu-mi plac The Ramones şi nu-mi place nici tunsoarea mea. M-am săturat să mă îmbrac în negru. Şi nu-mi place nici să fumez. Şi nici n-am atâta tupeu pe cât vreau să am. Şi lucrurile prin care am trecut în viaţă nu au fost nici pe departe atât de frumoase pe cât par când le povestesc. Nu sunt tupeistă. Nu sunt sigură pe mine. Nu sunt curajoasă, nu sunt puternică, nu sunt fericită. Nu am lumea la picioare! I'm so phony."

-You're not.

-Yes I am.

-Vorbeşti prostii.

-De ce?

-Taci şi ia o gură de cafea.

"Hey, îmi place cafeaua!" îşi spune ea sorbind din ceaşcă. Dă patura la o parte şi se ridică în capul oaselor. Se vede în oglindă şi din reflex îşi aranjează bretonul. Îşi vede chipul în lumina slabă - zâmbetul roziu, ochii mari, genele lungi, tunsoarea ciufulită. Se simte naturală şi, pentru o clipă, se place pe sine. O mână încărcată de brăţări îi întinde ţigara şi ea trage cu sete. Priveşte fascinată la fumul care se-mprăştie. Da, o fascinează. De aceea s-a apucat de fumat. Îşi aduce aminte de versurile unei melodii. Fredonând, fumează şi contemplă fumul... 

Alter-ego-ul râde.

-Dacă vrei să fii ca mine, trebuie doar să fii tu.

-Eşti mult mai matură decât mine. Şi eşti doar un copil.

-Copilul din tine.

închise ochii şi continuă să tragă din ţigară. Sub pleoapele ei e un negru perfect. În sfârşit s-a relaxat. În mintea ei parcă toate gândurile au adormit. Meditează. Rămâne aşa câteva minute. Un gust amar îi arde buzele. S-a apropiat de filtru.

Deschide ochii. Dintr-o dată îşi dă seama că e pe balcon şi c-afară nu ninge. Îşi stinge ţigara, intră-n cameră, lasă ceaşca de cafea pe birou şi se-aruncă-n pat, îmbrăcată şi cu converşii în picioare. E degajată şi are o scânteie copilărească-n priviri. Se simte bine-n pielea ei.  Chicoteşte încet şi zâmbeşte calm. E liberă. Are lumea la picioare.

"Ai fost dintotdeauna eu."

Alter-ego? Endofazie a gândului.

Persona (sau moartea lui Jimmi)

Motto: "Hey, you created me. I didn't create some loser alter-ego to make myself feel better. Take some responsibility!" - Chuck Palahniuk

"Nu ştiu cu ce să-ncep. Atâtea şi atâtea chestii s-au tot prăbuşit în ultimul timp, şi parcă toate semnele astea ar avea acelaşi scop -să mă facă să renunţ la dependenţa mea de oameni. Mă găndesc la cât eram de naivă şi nu ştiu ce să simt faţă de cum m-am lăsat fraierită de toţi în trecut… mă doare Jimmy, mă doare, vreau să fiu puternică, vreau să nu mai plâng…" 

Regrete şi teama de a se trezi la realitate. Asta a scris ea-n caietul ce aproape că mucegăise sub saltea, apoi l-a aruncat, cu scârbă, în mijlocul camerei, peste vrafurile de scrisori. Mintea-i rătăceşte disperată. Nu ştie pe ce să-şi deşire gândurile şi amintirile i se bulucesc pe un fir de aţă într-un sertar din cutia toracică. Stă-n pat, cu ochii larg deschişi, scrutând întunericul până la originea lui, tremură imperceptibil şi mâinile osoase mângâie pielea de găină de pe abdomen. Se relaxează cu deliciul acelei atingeri şi expresia buzelor ei seamană c-un mac vejtejit. 

Cu vârfurile degetelor îşi desenează cerculeţe pe piele şi din când în când tresare, uimită de senzaţiile noi pe care i le provoacă propriile atingeri. Patul vechi scârţâie lemnos la fiecare mişcare a ei, şi praful evadează din salteaua îmbâcsită, pe care s-au aşezat atâţia şi care acum e tare, lăsată şi groaznic de incomodă. Lângă ea, din scrumieră încă iese fum şi scrumul duhneşte canceros. Mirosul de fum i-a pătruns prin epidermă, părul ei miroase-a fum, gândurile ei miros a fum, dar pe ea n-o deranjează nicicum mirosul devenit infect.

Vântul trânteşte fereastra deschisă şi ea nici nu clipeşte. De-afară intră aer mâlos de ploaie, şi apa-ncepe să picure pe parchet. Frigul o pătrunde-ncet. Se cuibăreşte în colţul patului, acolo unde corpul ei a încălzit aşternutul, şi-şi împinge palmele între perete şi saltea. Zgomotul stropilor pe streaşină îi ticăie-n cap, şi-n liniştea aceea sacadată, din când în când, îşi aude propria voce cum chicoteşte bolnav, răguşit. Îşi aminteşte.

Din când în când faţa cretoasă, neexpresivă se-ncreţeşte cu o grimasă chircită de zâmbet. Pupila i se dilată brusc şi rămâne-mpietrită, atunci când ambiguitatea sentimentului se ia de mână cu obscuritatea amintirii, şi-n capu' ei ceva se rupe c-un zgomot care zgârie. Nu înţelege. Da, regretele-o inundă cum inundă marea un castel de nisip. Sunt pe cale s-o dărâme şi-o doare până şi corpul, bucata aceea de carne pe care-ncep s-o biciuie umezeala şi frigul. 

De obicei, în momente ca ăsta, începea să se târască-n genunchi în faţa mea, să mă implore să mă-ntorc. Dar acum se ghemuieşte în colţul patului, înfrigurată şi cu părul ud, şi fuge de umbra mea. 

Îmi amintesc cum ochii-i luceau ciudat în zilele de mai, când intra pe uşă dansând şi-şi arunca hainele calabalâc peste mine, iar buzele moi se lipeau într-un zâmbet larg, tâmp. Câteodată mi se face milă de ea, s-o văd cât e de firavă şi naivă şi dependentă de mine şi cu câtă ură încearcă să renunţe, atunci când zâmbetul devine un rânjet bizar şi ochii se-ntunecă. S-o văd cum m-alungă, să-i trec pragul minţii, în timp ce ea îşi spune că nu mai simte nimic, că vrea să renunţe, să fie alta, să nu mai spere şi să nu mai viseze. E treaba ei. Rolul meu aici e să o fac puternică, dar se desconsideră pe sine din cauza unor proşti pe care ea îi iubeşte şi care n-au iubit-o niciodată.

Nu mai pot s-o las să continue aşa.

-Când o să vină ziua când o să dai drumul acestui vis stupid în care trăieşti? îi spun, şi ea se-adună în ea, temătoare şi cu cearcănele vineţii, şi nu-mi răspunde. Priveşte prin mine, undeva în gol, poate către marea ce se conturează-n furtună prin fereastra deschisă. 

-Cât o să mai trăieşti aşa? îi repet, apropiindu-mă şi privind-o-n ochii adânci, umeziţi de vânt. Ochii ei s-au înnegrit, de parcă cineva i-ar fi desenat irisul cu creion dermatograf. A rămas împietrită, cu gura întredeschisă. Parcă nici nu respiră.

Îi trag o palmă peste faţă, şi de pe ea se ridică praful şi cade pe parchet ca un cadavru. Ridică brusc capul şi strigă răguşit:

-Pleacă!

Iau în tăcere caietul ei de pe jos, îl răsfoiesc şi zâmbesc cu răceală.

-Şi nu o să vrei să-l mai iubeşti apoi? N-o să vrei să mai visezi apoi?

-Nu. Pleacă.

- Gata, te-ai lăsat de mers pe nori? N-o să mai simţi nevoia să-ţi fie dor? Nu mai vrei să fii copil?

-Nu. Pleacă.

-N-o să simţi iar că nu te poţi obişnui să fii goală pe dinăuntru?

-Pleacă mă! N-am nevoie de tine! Nu-mi mai p-a-s-ă! strigă încodată şi nervii îi izbucnesc în strigăt, sugrumându-i glasul încă de copil. Mereu face la fel.

Îmi smulse caietul din mâini şi continuă să scrie, măzgălind.

Am rămas lângă ea doar cât să vad cum scrie "Am renunţat în sfârşit la acea parte din mine care mă făcea să mai iubesc, să mai plâng sau să mai visez deşarte."

Ăsta e. Sfârşitul meu. Îmi împreunez mâinile la spate, mă întorc şi ies. Trântesc uşa şi o las dărâmată de vânt pe podea, peste caiete, poze şi hârtii. În urma mea ploaia se scurge pe pereţi şi cerneala amintirilor se-ntinde, devenind un neant de pete fade şi neclare. Inima îşi închide ochii înc-odată, pentru ultima dată.

Tratat cu moartea

De ce oare are timpul puterea să spulbere totul?

Din ochi nu-ţi mai răsare lumina, dar nu mai sunt nici negrii. Ochii ţi s-au adîncit în cap, în negură, atîta de mult încît nici lumină nu mai au, dar nici negrii nu mai sunt. Fumul de ţigară îţi creionează pe faţă cicatricile, pînă acum nevăzute, ce fuseseră demult expresia unui zîmbet ce-ţi topea faţa mereu. Şi chipul scheletic ţi se întunecă de cearcăne cenuşii, şi par să te facă cu totul cenuşiu, dat tu... nici cenuşiu, dar nici altă culoare nu mai ai. Moarte ce în tine pătrunde.

Se apropia momentul acela în care urma să pleci. În care o voce morbidă urma să anunţe diagnosticul, însoţită de ţipătul prelung şi înfundat al aparatului care măsoară pulsul, acel bocitor al lumii moderne, al cărui ţipăt jalnic anunţă trecerea în nefiinţă...

Desigur, eu nu ştiam asta.

Eu doar priveam pe fereastră, printre gratii, cum te uitai în gol, cu ochii aţintiţi pe un nor, şi-ţi aprindeai ţigară după ţigară, iar vîntul îşi troienea amarul în părul tău.

Te pierdeai printre raze de soare -nu se mai reflectau pe pielea ta, nici nu treceau prin tine, ci pur şi simplu te ocoleau.

Aşa pustiu şi despuiat de tine te-am văzut şi ultima oară. Privind la cer printre crengile noduroase şi bătrîne. Şchiopătand uşor pe caldarîm într-o linişte morbidă, în timp ce frunzele îţi foşneau sub paşii grei, paşii tăi care nu mai fuseseră niciodată grei. Şi eu mergeam alături şi totul îmi părea absurd şi la fel, şi nu auzeam cum tăcerea ta răguşită implora să nu pleci, în timp ce ochii ţi se veştejeau în cap precum frunzele de sub tălpi...

Şi încă mă întreb de ce tocmai eu şi de ce tocmai tu, mă întreb de ce n-aş putea să vin cu tine-n mormînt, în loc să stau să-şi depună timpul praful peste mine, să mă şteargă anii ca pe un tablou vechi, să mă înec cu fum şi să mă droghez cu soare şi să aştept un vînt care mă spulbere ca pe fulgii unei păpădii?

Un nod cît un bolovan mi se-ncheagă-n gît. Oare de ce-mi închipui că aş putea să aştept moartea cu capul plecat şi murdară de cenuşă caldă, cu ochii ficşi şi adînciţi în nimic, doar ca să nu fiu nevoită să trăiesc fără tine?

Nu aş putea.

Cum aş putea să renunţ la tot, la tine, la pantofii de lac cu tocuri înalte, tociţi de la mersul pe nori?

Nu, nu aş putea.

De-abia acum cred că sunt pregătită.

Pregătită pentru momentul ăsta în care pleci şi iei cu tine tot. 

O să mă obişnuiesc. Moartea nu va pătrunde în mine, ci eu o să pătrund în ea.

cântecul unui suflet decolorat

am fugit eu odată de acasă fără ghiozdan,

uitasem până şi să-mi pun şireturi la converşi;

m-am trezit de dimineaţă şi am plecat

nemachiată şi cu paltonul pe dos.

                şi norocul meu că dorm cu sufletul pe mine că

                altfel

                îl uitam şi pe el.

pe lăpuşneanu tramvaiul 100 tot încerca să intre în vorbă cu mine

dar învăţasem să nu mai alerg după tren

înainte să mă asigur că am biletul bun,

                iar biletul meu

nu era de 100,

                era pentru un tramvai care nu există sub cer.

mergeam prin oraş cu capu-n jos şi cu ochii întredeschişi şi nefocalizaţi

spre ceva nedefinit ce-n mintea mea se chema

Rai

şi arăta ca o staţie de tramvai ;

                                sau uitasem cum arăta?

de pe borduri, cerşetorii se agăţau de visele mele ;

pe marginea drumului tot număram duzi fără soţ,

şi ploaia îmi decolora de tot

hainele -care aproape deveniseră o a doua epidermă-,

căci şi umbrela uitasem s-o iau.

uitasem

ce culoare are pielea mea ascunsă în atâtea haine,

şi uitasem ce culoare au unghiile mele

de la atâta ojă albastră, mov, verde şi galbenă ;

de fapt, uitasem

ce culoare au culorile

                de la atâtea neculori.

mă oglindeam în asfalt

şi vedeam numai coloranţii ce se scurgeau de pe mine şi de pe oraş

de la ploaie.

mergeam pe jos dansând,

mergeam fugărindu-mă în bălţi şi strângând

biletul

între buricele degetelor.

şi soarele

s-a uitat ciudat la mine

când converşii mei decoloraţi s-au întâlnit pe caldarâm

cu o pereche de shoes Adio la fel de decoloraţi,

şi pe pielea mea udă am simţit îmbrăţişarea unei himere

care mirosea a cafea şi a Cola.

mi-a căutat gura cu buzele şi am simţit ceva la fel de umed ca toată ploaia

în sărutul ăla atât de cunoscut

                                şi atât de colorat

al acelui străin.

i-am zâmbit şi i-am cerut un foc şi-o ţigară ...

uitasem până şi gustul sărutului ideal
şi uitasem şi cine era

Străinul acela

cu shoes Adio care s-a bucurat atât de tare să mă-ntâlnească,

                -deşi îmi părea al naibii de cunoscut.

gândurile se vălătuceau

în plămânii mei necontenit şi mă făceau să vreau să strig

"oare ştie cineva cât eşti de incolor când

uiţi pe cine iubeai?"

doar ce terminasem ţigara când mi-am dat seama

                că am pierdut biletul ;

aşa că am renunţat şi m-am întors acasă.

                                                   şi, culmea, nu uitasem drumul.

ieri şi azi.

azi doar plouă.

plouă obsesiv.

cerul e-ntunecat şi urlă.

ploaia plescăie zgomotos pe caldarâm, pe geamuri şi acoperişuri.

afară-i pustiu. dintr-o dată mă cuprinde o linişte grea ca o ceaţă, deşi ploaia nu tace.

pentru că ploaia nu face zgomot, ci cântă şi şopteşte poveşti.

aerul nu se simte greu şi nici nu-i frig.

ploaia asta nu m-apasă ci mă face …

să mă simt liberă.

ploile de vară-s cele mai frumoase, când picăturile de ploaie îţi pătrund până la oase, apa îţi şiroieşte prin păr, iar hainele nu mai sunt altceva decât un al doilea strat de piele. şi tu alergi, ţipi, dansezi, râzi şi plângi alături de ploaia care cântă cu tine.

mireasma de pământ te învăluie şi te îmbată, apa se scurge în tine, fiecare strop îţi dă viaţă. ploaia de vară te face să tragi aer în piept cum tragi însetat dintr-o ţigară şi să-ţi urli liberatea până la nori.

şi când oboseşti, te aşezi printre bălţi pe caldarâmul cald, sub umbrela frunzelor unui copac care îţi devine prieten.

de ce te-ai mai adăposti când oricum eşti ud fleaşcă? pentru că eşti atât de liber încât nimic nu mai contează.

anyway,

aş vrea să pot împărţi sentimentul ăsta superb cu cineva, două mâini încleştate, două suflete ude, două ţipete ce se amestecă, o îmbrăţişare în care pielea ta devine pielea mea; vocea ta răsună odată cu ecoul picăturilor în burlane. strigă-mă pe nume...

damn, ce frumos ar fi.

s-a potolit ploaia.

în liniştea de cavou, o maşină zgârie tăcerea răvăşind o baltă.

fumul se ridică încet din ţigara pe jumătate udă şi se destramă în razele de soare ce-au pătruns printre nori. converşii mi-s murdari de noroi şi creionul de ochi s-a întins precum cearcănele. merg înainte şi mă-mpiedic de frunze. privesc obsesiv la cer, îl aştept să clipească. zâmbesc şi mi-e bine.

cerul ploilor de vară e cel mai frumos cer. şi nu-i gri, aşa cum e-n noiembrie, când te apasă precum tone de beton. cerul ploilor de vară nu e beton, ci e fum şi pământ.

noi nu suntem beton, noi suntem pământ.

azi sunt nimic. azi nu am chef, nu, nu am chef azi. azi sunt altundeva.

ieri eram alta.

nu am dormit. muzica punk a zguduit pereţii până am ajuns să aud în mintea mea vecinii cum urlă.

m-am machiat cu mult negru şi mi-am tuns părul cum a dat dumnezeu.

am măzgălit peste tot, pe pereţi, pe birou şi gresia din baie, aceeaşi poveste şi aceeaşi ură faţă de tot.

am plâns mult, am ţipat tare şi am râs cu zgomot.

m-am îndopat cu jeleuri şi napolitane şi pufarine fără să le simt gustul. din cauza nesomnului, aveam ochii umezi mereu şi o senzaţie de greaţă ce contrasta scârbos cu culorile dulciurilor.

agitaţie, agitaţie, cafele după cafele, singurătate şi ţigări fumate una după alta.

nebunie, ură.

am vorbit mult. singură.

mi-am făcut curat în cameră răvăşind amintiri. mi-am făcut curat în amintiri răvăşind camera.

m-am gândit la multe şi-am uitat mai multe.

am sărit în pat, am aruncat cu perne peste tot, am dat cu chitara de podea până s-a auzit grifful scâncind. am rupt pozele, portretele. cioburi în care mi-am tăiat degetele de la picioare au devenit sentimentele mele.

şi nu mi-a fost dor de nimeni şi nimic. ai murit din mine aşa cum se stinge o lumânare uitată-n ploaie.

m-am privit ore întregi în oglindă cu o fascinaţie morbidă pentru coprul pe care-l uram. masturbare.

da, merit mai mult decât pe tine.

ieri am urât. azi am uitat.

azi doar plouă.